daniel.mafteiu.2: 7.2. mămica şi viaţa sexuală

La acest capitol am noutăţi grozave. Mă pot confesa în sfârşit fără restricţii. Nu mai sunt detalii de nerostit, gata cu amanţii de ocazie! Fetelor, vă spun acum cu mâna pe inimă: am tras lozul
cel mare la loteria bărbaţilor şi... ta-daaaaaaaaa... mă mărit! Motorul vieţii mele, finding true love, n-a mers în gol în toţi aceşti ani. Am avansat într-o direcţie precisă, focusată pe target, nu m-am lăsat doborâtă de eşecuri şi iată-mă, sunt acolo! În sfârşit, îl am pe sufletul meu pereche aproape. În fiecare seară acelaşi, free of charge, în fiecare seară alături de mine: să mă alinte, să-i şoptesc dragostea mea, să ne împărtăşim bunele şi relele din timpul zilei, să ne facem planuri, să clădim împreună un viitor comun, să funcţionăm ca o familie. Va fi doar al meu, voi fi doar a lui.

Să vi-l prezint pe alesul meu. E un best of al speciei umane, ramura masculină. Foarte tânăr, dar ce contează diferenţa de vârstă? Dragoste să fie. Arată ca fructul oprit, nu te poţi abţine să-l muşti: înalt, frumos ca un zeu, cu un trup sculptat parcă în marmură de o mână genială, dansează impecabil şi, ceea ce-l califică în patul meu, reuşeşte să mă facă efectiv fericită! Atinge profunzimi ale feminităţii neexplorate încă de alt bărbat, la care pot adăuga încă un lucru cu adevărat remarcabil: nimeni, ever, nu m-a sărutat aşa bine ca el. Pe bune, nici măcar ăia profi! În plus - că mai am cu ce să-l laud - nu-mi iese din vorbă, ceea ce-l face să fie de-a dreptul perfect. Acceptă fără nazuri poziţia ierarhică pe care i-am rezervat-o în cuplu. Chiar are o sfială adorabilă-n el: ne ştim de atâta vreme, dar şi acum lasă ochii-n pământ când îl cert, nu-ndrăzneşte să-mi susţină privirea. Ca să nu vă spun în dormitor: pocnesc din degete şi e la post. Disponibil la comandă, ursuleţul meu drag, nu ca fraierii din lumea noastră, plictisiţi, blazaţi, apatici. Zici că are buton ON/OFF. (De fapt eu ştiu doar de ON, că pe modul OFF încă nu l-am dat...)

Aţi putea crede că-s luată de val, că dragostea mi-a luat minţile, dar vă jur că tot ce spun e judecat la rece. Şi mă susţine teoria. Ştiţi cele două aspecte dominante, care influenţează decisiv modul în care suntem servite cu dragoste: dorinţa şi capacitatea. Spre deosebire de majoritatea masculilor, are în el băiatul ăsta un savoire faire al amorului, ceva incredibil! Credeţi-mă, căci mă pricep, sunt trecută prin multe. Şi mai e ceva: el chiar poate. Totul vine în mod natural, e ceva de speriat. Mulţi dintre foştii mei luau Viagra cu pumnul şi nu reuşeau să mă ducă acolo unde merg cu el. Mai mult: dintre cele patru combinaţii psihosomatice posibile, puştiul ăsta o ilustrează perfect pe cea mai fericită. Nu e d-ăla inert şi fizic, şi emoţional. Nu e d-ăla frustrat, care ar vrea, dar din păcate n-are cu ce. Şi nici d-ăla care o face straşnic, dar rece, neimplicat, oarecum în scârbă, chestie pe care, după ce trece tsunami-ul plăcerii, o simţi până în suflet şi te doare rău. Deci, el e realmente o mi-nu-ne: vrea şi poate! Nu că mă laud ori că râd de necazul altora, dar sunt statistici oficiale, realizate de savanţi pricepuţi, care arată clar: vreo 98% dintre femei nu întâlnesc în timpul vieţii aşa ceva. Ei bine, eu mă număr printre fericite şi vă jur că nu-i doar o chestie de noroc. Îţi mai trebuie şi talent înnăscut la headhunting, să ştii să citeşti omul, să-i vezi potenţialul ascuns...

L-am cunoscut la un party dat de corporaţie pentru femeile single de la birou... (Hai să mă dau şi eu mare un pic, deşi nu prea-mi stă în fire: de când cu recesiunea, la noi în corporaţie implementăm în premieră un nou concept de management, ideea mea. Target: eficientizarea departamentelor preponderent feminine printr-o inginerie socială simplă. Dacă-i single, toată ziua-i zboară mintea la flirt şi tăvăleală. Cuplată, se mai calmează şi ea, se focusează pe job. Deci, găseşte-le un partener şi crești eficienţa muncii cu cel putin 23%...)

Ce să vă spun, a fost un party super. Eu pusesem ochii pe el din secunda unu, dar tot a trebuit să ţip la o scârbă de la Marketing, că nu-l mai lăsa. Îl cunoscuse înainte să se dezbrace - era chiar stripperul angajat să-ncingă atmosfera - şi pentru atâta lucru credea că i se cuvine ei. După ce şi-a făcut numărul şi s-a-mbrăcat, l-a luat fata de braţ să i-l rupă, nu alta...

Ca să vă daţi seama cine-mi punea mie contre, vă spun un singur lucru despre ea: era grasă, proastă, nesimţită, îngâmfată, şleampătă, lălâie, cam nespălată, o isterică şi-o intrigantă pe care-o ura toată lumea din firmă. I-aş fi dat numai în cap! Se mai şi credea frumoasă, paraşuta: tot timpul cu ochii-n oglindă, să se admire. Ne laşi...

Venise la noi de la concurenţă, că-i făcuseră ăia viaţa un calvar. Am surse de încredere la ei în companie şi i-am aflat secretul: cică-şi comandase de pe net lentile de contact cu sclipiri de inteligenţă şi mailul ei a ajuns sub ochii celor de la IT. Contraspionajul intern, nu firma specializată. Deci, când a răsuflat povestea asta prin alte birouri, au făcut ăia un mişto de ea până a cedat psihic şi și-a cerut transferul... Dar nici la noi nu s-a potolit. Mi-a făcut una, te doare mintea! S-o vedeţi cum era: ca om, aşa, îi fugeau ochii numai la interes. "Quick bucks, big bucks", expresia ei favorită. Avea colier cu "$", brăţară cu "BUCK" şi, evident, şi-a băgat obsesia şi-n numărul de înmatriculare al motocicletei: B - nu ştiu cât - UCK. Ei bine, am vrut să scap de ea şi-am trimis-o pe teren: vreo doi ani de zile am ţinut-o la Iaşi, să pună la punct managementul filialei. S-a mutat acolo, a făcut actele motorului pe noul domiciliu şi - tâmpita! - a cerut aceeaşi combinaţie de litere. Nu vă spun, fluierau şmecheraşii după ea pe stradă! Cum dracu' să nu reacţionezi aşa când vezi o blondă la ghidon cu un număr ca ăsta: "IS - ... - UCK"? Ne-am şi gândit că, pentru imaginea firmei, mai bine am fi mutat-o-n Ilfov...

În sfârşit, mai dă-o încolo de fraieră, că oricum am de gând s-o dau afară. Deci, după ce am scăpat de ea, nu l-am mai lăsat. Lui, drăguţul de el, numai de joacă îi ardea. Să-l vedeţi ce-mi făcea: cum mă întorceam cu spatele, cum o zbughea înapoi la urâta aia ori se ascundea pe după mese, cică să nu-l văd. Avea chef de v-aţi ascunselea cu mine, micuţul, dar eu tot îl găseam... În seara aia am stat alături şi după petrecere ne-am cunoscut mai bine.

Ţin minte prima noastră noapte... Doamne, mă uitam la el şi nu-mi venea să cred: perfect de sus până jos (încă nu se pricepea să-şi folosească toate atuurile pe o femeie, dar l-a învaţat mămica meserie). Spre dimineaţă, când am văzut cât duce, m-am încuiat în baie, m-am felicitat în oglindă şi-am ţipat ca fetele alea din nu ştiu ce reclamă stupidă, de se bucură ca retardatele că şi-a luat prietena lor ceva super-hot: iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! S-a şi speriat, săracul, mă tot întreba ce fac acolo... De atunci suntem nedespărţiţi! De fapt, o săptămână tot am stat departe de el, când cu înmormântarea soţului.

Apropo, nu mai ţin minte exact, dar cred că încă nu v-am spus: tatăl fetiţei mele m-a lăsat văduvă. A murit, săracul, acum aproape un an, după o perioada destul de nasoală în spital. De inimă, spun medicii, deşi se internase cu un cancer pe undeva prin burtă, nu ştiu exact, că mi se făcea rău numai când mă gândeam la suferinţa lui. În vremea aia i-am luat şi lui o îngrijitoare, ea ştie amănuntele bolii. Vreau să cred că a murit cu sufletu-mpăcat că fata noastră e pe picioarele ei, c-am reuşit s-o înscriu pe o traiectorie ascendentă. Nu-i spusesem despre multe dintre progresele educaţionale, dar măcar ochii ei cei noi a apucat să-i vadă, să stea şi el liniştit că mă ocup, că i-am reparat sprâncenele... Ca să vezi culmea coincidenţei, a făcut infarct chiar în ziua când am trimis-o pe bonă cu fata la el la spital, să-i arate efectul operaţiei. Bine că nu l-a văzut şi fetiţa horcăind, că încă nu-i dăduseră jos toate bandajele... Tare bun om a fost, toată lumea a plâns după el... N-am pomenit până acum de moartea lui ca să nu deviem de la subiect.

Aşadar, numai răposatul a reuşit să mă despartă pentru câteva zile de iubitul meu. Cred că-şi pusese în gând să mă deranjeze şi mort: lăsase cu limbă de moarte să-l înhumăm lângă o mănăstire din Bucovina, că-şi făcuse el blatul cu stareţul de acolo. M-am dus, ce era să fac, mai ales că dictase lista invitaţilor la înmormântare înainte să-şi dea sufletul şi-l chemase şi pe CEO-ul meu (se cunoşteau bine). Or, ăsta ţine mult la aparenţe, deci chiar n-am putut să-l iau pe puşti cu mine...

Ca să vedeţi că nimic nu-i perfect pe lume, problema cu ăsta micu' e că nu prea avem ce discuta, e cam tâmpițel. Nici vorbă, înțelege ce norocos e că a moștenit o comoară de la bărbatul meu. Pe mine, adică. În rest, e cam subție. 10 clase, ultimele două la seral, fără bacalaureat, spiritual e rarefiat rău de tot. Dar, pe cuvântul meu, ăsta nu-i un impediment într-o relaţie reuşită. În primul rând, îl iubesc din tot sufletul. Și dragostea, doar ştiţi, şterge cu buretele multe beteşuguri. Apoi, eu am soluţii la orice. Chiar am încercat să-l rezolv, să-l trimit înapoi la şcoală ca să-şi încheie studiile. Îi şi găsisem un colegiu privat (condus de cumnata unei prietene) ca să-şi ia bacul, apoi ne-am fi descurcat noi cumva şi cu facultatea. El, nu foarte încântat: cică-l doare capul când citeşte, mai bine-i cumpăr diplomele. I-am zis să nu-mi vină mie cu d-astea! Păi, ce, diplome vreau eu? Nu, mămică! Am eu destule, la o adică ajung pentru toată familia. Altceva-mi doresc: să se cizeleze, să-mpărtăşim aceleaşi valori, să operăm cu aceleaşi concepte. Că acum, când vorbesc cu el, trebuie să-i explic eu fiecare al zecelea cuvânt. Iar când o cert pe fată în engleză trebuie să-i traducă ea după aia. Nimic nu ştie băiatul ăsta! Şi nici nu mă mir: la ce să te aştepţi după o copilărie modestă, în limba română, într-o familie de sărăntoci... Hai, că iar mă enervez când mă gândesc în ce hal îşi cresc unii fraieri copiii. În sfârşit, nu vrea, nu vrea! Îl mai las câţiva ani, că prea-i dulcic, nu-i mai tulbur liniştea cu povestea asta. Deşi, între noi fie vorba, e un scump şi atunci când se bosumflă. Da-l dau eu pe brazdă, don't worry. Doar mă pricep.

Până acum vreun an juca baschet la o echipă de liga întâi, dar s-a lăsat la sugestia mea. Ce viitor să fi avut acolo? L-am angajat la firma unui prieten, ceva de genul băgător de seamă pe la Achiziţii. M-am gândit că o-nvăţa şi el ceva, că se ambiţionează un pic când îi vede pe ăilalţi cum trag. Asta, până mi-a venit acasă bolnav. A făcut o toxiinfecţie alimentară de la nişte porcării luate din senvişomatul firmei şi mi-a zăcut la pat o săptămână, mai ceva ca un bebe. Vomă, diaree, a fost ceva cumplit. Am tras cu boala aia de mi-au ieşit ochii din cap, m-am lecuit de joburi pentru el.

Suferinţă grea, ce-a avut el atunci. Una-două vomita, de trebuia să şterg tot dormitorul, apoi schimbam şi patul. Plus că transpira, trebuia să-i dau din oră în oră pijama uscată. Şi nu-l schimbam până nu-i făceam un masaj cu ulei aromat, că aşa mult îi place, dragul de el... Noroc că diareea şi-o ţinea sub control, n-a fost nevoie s-o curăţ şi pe asta în urma lui. De fapt, am curăţat o singură dată, că s-a scăpat pe hol, în plină viteză... În sfârşit, a fost un coşmar. L-am îngrijit ca pe copilul meu, că m-a-nvăţat bona. Eram tot timpul cu ea în telefon ca să-mi spună cum să-l pun pe picioare. Dă-i apă cu înghiţituri mici la 30 de secunde, să nu mai verse. Dă-i orez fiert, prăjeşte-i pâine, înveseleşte-l, că făcea mutre, nu voia să ţină regim. Aranjează-i perna şi mută-i televizorul, că nu vede. Citeşte-i subtitrarea la filme, că fraierii ăia o schimbau prea repede. Dă-i la timp medicamentele, că era mai rău ca un copil, uita de ele. Fă-i ceai, răceşte-i-l, dă-i-l cu linguriţa. Apoi fă nopţi albe la căpătâiul lui, că-mi făcea febră mare. Pune-i comprese cu oţet la picioare, bagă-i supozitoare, numai treburi d-astea. Mi-am luat şi concediu, că nu-i plăcea să stea singur... M-am chinuit ceva, sunt sacrificii pe care n-am apucat să le fac nici măcar pentru copilul meu, dar a meritat. Apreciază asta şi, credeţi-mă, mă răsplăteşte de-mi sar capacele.

Ca să vă fie clar ce suflu nou a adus masculul ăsta în viaţa mea, vă dau un singur exemplu, să vă slujească pentru comparaţie. Ştiţi scenariul standard pentru un date cu ăştia din lumea noastră. Pui ochii pe el, aranjezi să-ţi fie prezentat, îl întărâţi un pic şi-ncepi obositorul joc de-a refuzul. E o artă, dar şi un consum nervos maxim să exprimi acel "nu" extrem de nuanţat, verbal şi nonverbal, din ambiguitatea căruia să reiasă foarte clar că tu ai zis de fapt "da, dar ai şi tu un pic de răbdare, să nu bată la ochi". Urmează chinul interior: o fi ăsta destul de inteligent ca să-nţeleagă mesajul? În sfârşit, după un interval de timp rezonabil închei joaca, baţi în cuie întâlnirea.

Alte griji, acum! Dieta e oricum o preocupare permanentă, căci nu te poţi prezenta în faţa partenerilor fără să arăţi şi tu cumva, dar te ia valul detaliilor, care înseamnă timp şi bani. Chinul la cosmeticiană, drumuri suplimentare la Spa, şedinţe la solar, prelungiri la manichiuristă şi pedichiuristă, încă un epilat definitiv, shopping intens după un outfit mai special, mai dai o mie de coco şi acolo, neapărat pantofi noi (nu ştiu dacă v-am zis, am eu marota asta cu partener nou = pantofi noi) plus o şedinţă la hair-stylist (deşi îţi schimbi coafura cam degeaba, că ăştia oricum nu observă niciodată nimic, ce să pretinzi de la ei?). Şi nu uitaţi, totul trebuie făcut în condiţii de stres, că ai şi un copil pe cap... Rezervi apoi o masă într-un local stilat, să nu te trezeşti că te duce ăla în vreun pub penibil, cu bere proastă și plasma setată pe canalul de fotbal. Urmează confruntarea finală, aşa că-ţi pregăteşti nişte replici spontane mai spirituale şi câteva citate care să-i închidă gura. Bun, acum eşti pregătită să te iei de piept cu necunoscutul.

Ajungi în local, altă luptă! Tatonează-i personalitatea, citeşte-l repede ca să te prinzi cum merge cu el, care-i pârghia lui turn on: cea cu zâmbete încurajatoare ori ailaltă, cu priviri congelate de femeie inaccesibilă. Prefă-te interesată de prostiile care-l preocupă, flatează-i maşina, că asta contează, dă-te mică şi lipsită de apărare sau dimpotrivă, fii sinceră, dacă vezi că e genul care acceptă patronajul din prima. Negociază subtil, găseşte momentul în care poţi trece la aluzii fără să pară prea abrupt, ajungi la propuneri făţişe (ţi-ai asumat deja compromisurile) şi, finally, după ce ţi-ai impus condiţiile, închizi negocierea.

Ce urmează? Un minut, două de hârjoană. Hai, două şi jumătate, dacă pui şi încălzirea! (Fie vorba între noi, la tinereii încrezuţi e cel mai rău, deşi te-ai aştepta să fie invers. Dacă-s d-ăia bătrâiori e oarecum mai bine, că măcar îşi iau pastilele, nu se ţin cu coada pe sus). Deci, e plăcut, nu zic nu, da-i ca un gâdilat în talpă în locul unei comedii spumoase: zâmbeşti cu indulgenţă, deşi sperai să râzi în hohote. (Eu de cele mai multe ori nici n-apucam să-mi populez imaginaţia cu petrolişti şi pompe de carburanţi, că mă şi pomeneam ejectată precoce din ecuaţie.) Chiar şi aşa, e de bun simţ să-ţi înghiţi dezamăgirea şi să simulezi ceva. Mergi până la capăt cu minciuna şi laudă-l, deşi-ţi vine să-l strângi de gât...

A zis careva dintre voi că a doua oară e mai bine? Că a treia e încununarea? A patra merită felicitări? A cincea... Uf, mă ia cu transpiraţii când pomenesc cifrele astea ameţitoare... Să fim realiste: in your dreams, baby! Unde vă credeţi, în studenţie? Arătaţi-mi mie un bărbat din lumea noastră care poate să numere mai departe de unu şi-l halesc! Deci, a terminat, e terminat: ori adoarme, ori trebuie să plece. Iar la tine abia începe calvarul, că nu dormi toată noaptea de nervi... [(Aici deschid o paranteză. Mi-a zis mie o beauty-consultantă că mi-au apărut între sprâncene nişte riduri de expresie din acelea bad. Vă spun eu că de la alde d-ăştia mi se trage! (Pe de altă parte - paranteză în paranteză -, tot doamna aia m-a felicitat pentru cele de pe obraji. Cică-s marca inconfundabilă a fericirii; "desfigurarea de extaz" îi spun specialiştii.)]

Să continuăm. Dimineaţă, alt chin: minte-ţi prietenele că a fost bine. Fă-le geloase şi inventează ceva tare, dar să fie şi plauzibil, că nici curvele alea nu-s proaste, se prind când le minţi aiurea. Plus că, direct sau din auzite, îi cunosc şi ele pe toţi cei din lumea noastră, cam ştiu și ele ce le poate pielea... Nici cu el n-ai încheiat lupta. Oferta a fost de doi lei, trebuie să reiei căutarea, dar încă nu-ţi permiţi s-o rupi de tot, îl ţii de rezervă. E un rău necesar sexul ăsta pro bono căci, cine ştie, poate-l mai foloseşti o dată. Alţii mai capabili de unde să iei? Deci, îl suni, dar cauţi în prealabil pretexte. Sau te sună şi-ţi scrânteşti creierii să le inventezi pe loc. Eviţi reîntâlnirea cu mascarada aia de amor cât se poate de mult, dar ai mare grijă să nu rupi puntea fragilă a comunicării. Bottom line, un munte de probleme pentru ce: un fleac! Unul cu două plusuri mici - e bio şi obţinut în doi, nu artificial şi solitaire - şi un imens minus... Şi treci la următorul, căci ai obligaţia asta faţă de tine: să-ţi găseşti fericirea.

Ei bine, aşa arată probabil viaţa voastră de acum. Aşa era şi viaţa mea înainte de a-l întâlni pe el. Dar totul s-a inversat. Vă jur! Ca prin minune, trăiesc povestea ideală de dragoste: investiţii zero, pregătiri zero, profit instant şi maxim. Plus, şi mă mândresc tare cu asta, am ajuns la zero simulări! Zero! (Adică o mai fac, dar exact pe dos. Să mă vedeţi cum îl necăjesc atunci când sunt supărată pe el: simulez că nu simt nimic! Foarte tare se oftică, se vede pe faţa lui, şi asta-l face să-şi intensifice ofensiva. Doamne, cât e de dulce când se îndârjeşte el acolo ca s-o satisfacă pe mami...)

Cum să vă spun ca să mă-nţelegeţi, puştiul ăsta e o adevărată bombă a plăcerii: explodează când îi zic şi mă umple de satisfacţie din cap până-n picioare. Suntem pe aceeaşi lungime de undă, intrăm în rezonanţă şi-mi urlu fericirea până-mi pierd vocea. (Prietenele mele ştiu că m-am lăsat de fumat acum doi ani - era şi păcat să mă irosesc -, dar acum au impresia că m-aş fi reapucat de ţigară pe ascuns, de-aia şi vocea mea dogită... Fraierelor, n-aţi răguşit niciodată aşa!) Şi dup-aia dorm ca un prunc. Tocmai eu, cu insomniile mele crunte! (Prunc, vorba vine. Corect ar fi "ca un prunc foarte sănătos, uscat la funduţ, bine hrănit şi suficient de obosit ca să doarmă, nu să urle şi să-i chinuie pe cei din jur. O să vedeţi voi.) Ei bine, maşina asta de făcut amor parchează în fiecare seară la mine-n pat. Şi abia îi fac rodajul...

De vreun an, de când m-am îndrăgostit nebuneşte de acest ştrengar incredibil, port în suflet pecetea fericirii. De-aia l-am prezentat tuturor şi l-am făcut partener în toate activităţile mele. Mămicile din grupul meu VIP înnebunesc când îl văd. Ce să vă spun de mama mea, care-l adoră. S-a împrietenit la cataramă şi cu fetiţa... Apropo, să-i vedeţi acasă, ore-n şir se ceartă pe telecomandă, pe ce program să dea: fata vrea wrestling, el cere Hannah Montana! Ori când se bat pe laptopul ei: care se joacă primul? Ori la concursul inventat de fată: merg în camera unde-mi ţin eu pantofii, aruncă din dulapuri sute de perechi şi pe urmă trebuie să-i potrivească la loc. Cine face primul 10 perechi câştigă. (Distracţia lor e şi mai mare când apare menajera şi vede ce-are de strâns...)

Ce să mai zic, amândoi ne-am găsit jumătatea, formăm un cuplu de aur, suntem Barbie si Ken. Se miră până şi cosmeticiana mea, şi ea cunoaşte multă lume, cam ştie cât de rar întâlnesc fericirea femeile de valoare, ca noi. La început, nu vă spun, chiar şi eu eram circumspectă. Parcă nu-mi venea să cred că am atâta noroc. Dar când am văzut ce fel de om e, când am realizat pe ce diamant neşlefuit am pus mâna mi-am zis că aşa ceva nu ţi se întâmplă de două ori în viaţă. Mi-am dat seama cam pe ce coordonate ar trebui să evolueze relaţia noastră şi l-am cerut. S-a întâmplat acum două luni şi el, dulceaţa mea, a acceptat din prima! Chiar a doua zi am mers la avocat şi am semnat prenupţialul - îl aveam pregătit aşa, just in case -, iar nunta o facem la toamnă. (Sper că până atunci îi trec şi maică-sii isteriile... O fraieră de-aia de mediu rural, care întâi m-a luat cu "săru-mâna, doamnă" şi pe urmă a băgat numai strâmbe între noi. Mi-a zis-o-n faţă: cică să-i las fecioru-n pace, că nu-s de nasul lui. Că n-o să facem casă bună împreună, că-i doar un copil, că era-n vorbă cu o fată de vârsta lui de acolo, de prin vecini, dar i-au luat minţile banii şi oraşul. Pe bune, numai peasant-isme d-astea răsuflate băga... Wtf, femeie, ce vrei de la mine? Ho! Gata, vremea ta a trecut! Mai lasă-l şi pe la fustele altora!)

Şi cum spuneam, de când cu toxiinfecţia aia nenorocită - parcă că v-am spus ce-a păţit, nu? - nu-l mai las la serviciu. Îl ţin mai mult pe acasă, ce să mai facă acolo? Oricum, am aflat că nu mişca mai nimic. În primele zile a discutat non-stop despre sport cu colegii, că erau numai bărbaţi (ştiu că mă iubeşte doar pe mine, dar mi-am zis să-l feresc de ispită). Îi mai ţinea şi p-ăia din treabă, de-au început să primească penalizări. I-au întors spatele, iar el a schimbat rutina: dormea toată ziua încuiat în birou şi-şi punea ceasul să sune la sfârşitul programului, ca să nu-ntârzie acasă. Ştia cât sunt de strictă cu ora de venire... La două-trei zile îi trimiteam flori, iar comisionarul - un spion de-al meu, vă daţi seama - îmi spunea mereu acelaşi lucru: "iar l-am trezit din somn". Deci, îl ţin acasă, mai ales că ştie să gătească dumnezeieşte (a noua şi-a zecea le-a făcut într-o profesională de alimentație publică, plus că a lucrat şi vreo două vacanţe de vară la nişte taverne din Pireu). Stă acasă şi, cât sunt eu plecată, are program de voie.

Asta nu înseamnă că-i neglijez viitorul! În fiecare dimineaţă, înainte să pornesc spre birou deconectez cablul TV şi-i las pe noptieră un teanc de manuale de liceu, pe care-i notez lecţiile de conspectat. Încerc să-l refamiliarizez cu şcoala, dar nu prea-şi face temele. Câteodată îi las şi câteva reviste glossy, că măcar pe astea le deschide. Plus că, cel mai important, îi las meniul pe care-l doresc seara şi lista de cumpărături... Fetelor, n-o să mă credeţi: deşi e bărbat, la shopping e genial! Când mergem împreună prin magazine, şi o facem des, întotdeauna sunt uluită să văd că alege de unul singur exact ce-aş fi ales şi eu: ce-i mai scump, ce-i mai bun. Întotdeauna, fără excepţie! Că-i vorba de vreo poşetă ori de măsline în ulei avem aceleaşi gusturi. E incredibil! Merg aşadar pe mâna lui fără rezerve.

Puturoşelul meu drag, dacă ar fi după el, toată ziua ar sta degeaba. Noroc că-l mai sun eu ca să-l întreb dacă-i gata mâncarea şi să-l cert cu blândeţe. Amândoi ne dorim ca atunci când vin de la birou să iasă totul perfect, dar el e mai infantil, aşa, trebuie ghidonat cum trebuie ca să facă lucrurile ca lumea. În orice caz, la asfinţit îmi iau porţia de fericire.

În primele luni de relaţie eram aşa, mai sedentari. Alături de el redescoperisem bucuria plăcerilor simple, aşa că ne construiam programul pe coordonate elementare: dragoste + papa + dragoste x n sau, când îmi era foame rău, dragoste x n + papa + dragoste. Ne mai condimentam serile şi cu câte o băiţă... Ah, să-l vedeţi ce delicios e când îl spăl: tigruţul meu lasă botic şi devine morocănel, întotdeauna se plânge că-i dau cu şampon în ochi, deşi folosesc numai d-ăla special pentru copii, că mi-a zis bona că nu ustură...

De ceva timp am început să-l scot mai des prin oraş. Să ne vadă şi pe noi lumea cât suntem de fericiţi. Vorba aia: la ce bun să ai dacă nu arăţi şi celorlalţi... Apropo, ştiţi cât de greu urneşti din casă un bărbat din lumea noastră, ce muncă de convingere trebuie să duci cu el, ce scene trebuie să-i faci ca să te scoată undeva. Ei bine, cu ăsta micu' e simplu: ieşim când vreau. De vreun an suntem împreună - chiar după ce m-a lăsat baltă consultantul de turism - şi o singură dată mi s-a plâns că-i obosit, că n-are chef, dar am avut eu grijă să-i arăt că nu-mi vine mie cu mofturi d-astea. Am făcut urât - recunosc, mă cam enervasem - şi a-nţeles că eu pun pâinea pe masă, iar datoria lui e să înflorească şi să mă mulţumească. De atunci chiar n-am mai avut probleme. Acceptă fără rezerve această diviziune socială a muncii, cum să nu-l iubeşti?

Nu prea e ieşit în lume şi şi-a păstrat o doză de naivitate delicioasă. Încă e la vârsta aia superbă la care crede că tot ce zboară se mănâncă. Să vedeţi fază: l-am dus odată cu limuzina într-un club - am închiriat-o de la un prieten cu firmă de profil, că eu n-aveam chef de şofat. Şi nici el. (I-am luat o cabrio fiţoasă, vă-nchipuiţi că nu-l mai las să meargă cu tramvaiul, dar efectiv nu-i place să conducă. Are alergie la poliţişti, de fapt. Cum îi văd ăştia faţa, cum îl trag pe dreapta ca să vadă dacă are permis.) Deci, ne-am dus cu limo. Nu vă spun, a fost la fel de entuziasmat ca fata mea pe la 5 ani, când am trimis-o cu bona să se dea cu metroul prin oraş, să vadă şi ea cum trăiesc fraierii. Am văzut pe faţa lui exact aceeaşi expresie de bucurie a descoperirii: o clipă n-a stat locului, s-a zbenguit pe toate banchetele, le-a încercat arcurile, a scos capul pe trapă şi a cântat, s-a jucat la toate butoanele...

Să-l vedeţi în week-end cum face el pe bărbăţelul în curte şi-mi tunde gazonul. E activitatea lui favorită, nu că l-aş pune eu! Pur şi simplu vrea să facă un pic de mişcare. Nu mă opun, deşi îl urmăresc de fiecare dată îngrozită cum manevrează maşinăria aia periculoasă: întotdeauna mi-e teamă că se va accidenta. Cred c-aş înnebuni dacă i s-ar întâmpla ceva şi-l protejez şi eu cum pot. S-a rănit odată la un deget când tăia pâine şi era să leşin de spaimă. Am instituit atunci o nouă regulă în casă: cumpără doar alimente feliate sau mărunţite, ca să nu mai fie nevoit să se atingă de cuţit. Doar la cotlete e un pic mai dificil, că trebuie să-mi dea mie farfuria să i le tai. Sau, dacă e cu noi, i le taie fata. Că ea are voie cu obiecte tăioase, e oricum obişnuită...

Deci, vă spuneam că domnul e mare grădinar. Iar când termină treaba ne dezlănţuim în pavilion, în mirosul acela minunat de iarbă cosită. (Am amenajat un pat cu baldachin exact unde răposatul făcuse loc de joacă pentru cea mică.) Noroc că javrele vecinului latră în cor şi nu ne aude nimeni... Iar când o mai aduc pe fetiţă de la mama, să-i vedeţi cum se distrează prin curte: el o stropeşte cu furtunul, ea fuge urlând şi se preface că nu-i place. Doamne, ce haioşi sunt... Răceşte întotdeauna - efectiv nu ştiu ce-i cu ea, şi bona zice că-i cam debilă -, dar el tot nu renunţă la acest joc, că prea e distractiv.

Că veni vorba de fată, vă spun că am încercat şi-un truc mai special apropo de educaţia lui. Am zis că dacă nu vrea să-nveţe lângă cei de-o vârstă cu el, poate îl atrage micuţa mea la studiu. Am suspendat o perioadă toate cursurile fetei de la mama, am mutat-o înapoi acasă şi am pus-o să-l înveţe engleza în joacă. Primele trei lecţii au fost OK, dar când au epuizat paginile cu poze şi-au ajuns la cuvinte ea l-a făcut prost şi el a plesnit-o peste gură. Copii, ce să le faci... M-a sunat fata plângând, dar când am ajuns acasă i-am tras şi eu vreo două la fund, că prea mă enerva! Înţeleg, refuzi să-i zici "tata", dar chiar nu-l poţi respecta pe omul care o face fericită pe mămica ta? Ce dracu, ai aproape şase ani, bag în meditatorii tăi vreo 1480 de euro pe lună, ar fi trebui să înţelegi deja anumite lucruri...

Ca o paranteză, eram şi eu destul de stresată pe atunci, aveam necazuri mari pe la birou. CEO-ul meu se-ncurcase cu o piţipoancă poloneză de la birourile noastre din Cipu şi curviștina aia lansase zvonul c-o s-o aducă pe ea pe postul meu. Era inacceptabil, tupeul ăsta trebuia sancţionat dur, aşa că toată ziua eram pe telefon cu membrii board-ului s-o sap pe nesimţită. Plus că-l sunam şi pe şefu' la fiecare jumătate de oră ca să reîncălzim relaţia... Văzusem eu că petrece cam mult timp în Larnaca, dar nici nu-mi trecuse prin minte că târâtura aia mică mă va înjunghia atât de rău pe la spate (culmea, eu o angajasem, eu o trimisesem să-şi facă MBA-ul). Nu vă spun cât am tras alea două luni până s-o dau afară... Deci, eram eu stresată destul de la birou, n-aveam chef de scandal şi acasă...

După povestea aia, fata nu prea mai vine pe la noi, se cere la meditaţii doar la bunica, iar lui nu-i mai vorbeşte decât în engleză. Drăcoasă ca mămica, dar las' că-i trece ei supărarea. N-a murit nimeni dintr-o palmă...

Dacă tot am amintit de perioada asta cu probleme la birou, recunosc cu toată sinceritatea că a fost nemaipomenit de reconfortant să am un sprijin cald, tandru acasă. Pe vremea răposatului, când aveam necazuri, singurul ajutor pe care-l primeam era să sune în câteva locuri. Se rezolva urgent, e drept, dar parcă nici nu simţeam că am un suflet lângă mine. Acum, cu ăsta micu', situaţia e alta. Parcă atâta aşteaptă, să fiu eu supărată. Simte că talentele lui sunt importante pentru reechilibrarea mea şi e deschis la solicitări non-stop. Nu se rezolvă nimic, dar măcar nu sunt singură. Când mă vede tristă, imediat deschide subiectul: mami (aşa îmi zice), vreau să-mi iau şi eu nu ştiu ce (întotdeauna e vreo prostioară, dar ce contează, dacă îl face pe el fericit). Eu ce să-i răspund? Cu atâtea pe cap, dornică să mai scap de tensiune, îi explic simplu ce-are de prestat ca să-şi atingă obiectivul. Şi chit că vrea role, bicicletă, skate sau mai ştiu eu ce năzdrăvănii îşi doreşte, unde-l pui, acolo mişcă... La fel de docil e şi când vin foarte nervoasă de la birou şi nu mai aştept să se ofere voluntar: îmi arunc cât colo pantofii şi-l chem imediat să mă liniştească... Ce să vă mai spun, kinderul ăsta cu surprize minunate a fost o dublă revelaţie pentru mine: şi managerială, şi sexuală. Dacă o şefă are nevoie undeva de un yes-man, nu e loc mai potrivit ca dormitorul.

Ca să închei subiectul, că văd că m-am lungit prea mult, vă voi demonstra rapid cât de serios mă gândesc la viitorul lui. Am acceptat recent un post de profesor asociat la o universitate particulară. Catedra de Management, normal! De câţiva ani trag ăia de mine, rectorul mi-a fost profesor şi mă cunoaşte bine, dar le-am tot spus că nu mă duc. Am un job solicitant, am un copil de crescut, când să mai am timp şi de ei? Acum, de dragul iubitului meu, n-am mai avut încotro. În mare parte e pierdere de timp şi bani, trebuie să plătesc pe cineva să-mi pregătească cursurile şi să susţină orele, că nu prea trec pe acolo, dar contactul cu mediul universitar e foarte util. Când voi reuşi să-l dau pe brazdă şi să-şi ia bacul, îl bag la facultă la mine şi-l fac şi pe el om. Vă daţi seama că examenele şi le va lua cu brio, mai ales că-l va medita mami acăsică... Deci, i-am proiectat şi lui viitorul până la ultimul detaliu, teoretic e ca şi integrat în mediul corporate. Când discutăm pe tema asta, el tot zice că mai degrabă să-i deschid o covrigărie, să fie şi el pe picioarele sale, dar i-am evaluat deja aptitudinile manageriale, ştiu că nu-i capabil de nimic. Urgent ar duce-o-n faliment. Deci, job de execuţie scrie pe el. L-am şi informat să fie cuminte și peste cinci ani îi dau pe mână un departament aflat în subordinea mea directă. Am decis deja şi unde-i amenajez biroul. Am ochit un loc perfect în sediu, unul bine izolat fonic...