Primul antrenor pe care i l-am angajat fetei a fost
pentru mers. Vorbisem cu tot felul de doctori despre pericolele care-o pândeau
şi cu toţii îmi spuseseră acelaşi lucru: e mică, e fragilă, mai am de tras cu
ea până-nvaţă să meargă, dar apoi voi vedea că va fi mai bine... Asta-i tot? Scăpăm de probleme dacă merge? Păi, se rezolvă imediat!
ea până-nvaţă să meargă, dar apoi voi vedea că va fi mai bine... Asta-i tot? Scăpăm de probleme dacă merge? Păi, se rezolvă imediat!
Am contactat imediat un preparator universitar de la Academia
de Sport, l-am angajat cu normă întreagă şi l-am pus la treabă. A făcut el
figuri - că nu e cazul, că bebeluşii învaţă singuri -, dar s-a înmuiat în faţa banilor.
A doua zi am şi început: cinci antrenamente pe săptămână, 30 de minute fiecare.
Nu vă spun ce bine i-a prins: când a împlinit un an şi o lună - ţin minte că eram
într-o deplasare privată la Verona - m-a sunat mama: fata se ridicase în
picioare şi mergea sprijinită! (Câteva subalterne au încercat să-mi umbrească
bucuria, cică puii lor învăţaseră mai devreme şi fără trainer, dar nu le-am băgat
în seamă. Le înţelegeam invidia, n-avea rost să le contrazic. Ştiţi cum e: oamenii
obişnuiţi înghit orice de la femeile ca noi, mai puţin succesele. Astea le stau
în gât, nu ni le iartă...)
Simultan cu trainingul pentru mers, în echipa care urma
să se ocupe de copil am cooptat o profesoară de dicţie. Nu găsisem pe nimeni disponibil
la Universitate, aşa că am angajat o actriţă mai bătrână, fără nume sonor, dar foarte
pricepută... Tot medicii îmi vânduseră pontul. Ei îmi spuseseră să am răbdare
până începe fata să vorbească şi nu voi mai avea nevoie de ei pe post de
interpreţi: îmi va spune ea singură de ce suferă.
Nici nu ştiţi ce talentată era femeia asta. Efectele
le-am constatat mai întâi la menajera pe care i-o luasem bonei angajate de mama.
Aia era o tinerică dezgheţată de la ţară, cu doar opt clase absolvite, care
fugise de acasă după un avort. La început era dezastru la gura ei, ziceai că
fusese crescută de sălbăticiuni în pădure. Ei bine, după vreo trei luni de
audiat cursurile de dicţie ale puiului n-o mai recunoşteai; parcă şi mersul i
se schimbase, nu doar vorba: se împrietenise cu gramatica şi-şi triplase
vocabularul.
Deschid aici o paranteză. Veți observa că mă feresc să
fac generalizări şi să vă dau sfaturi când vine vorba de profesorii pe care îi
angajăm puilor. Cred că şi aici e vorba despre opţiuni bazate pe experienţa
proprie şi filtrate pe criteriul profilului curricular vizat. Eu mi-am făcut
lecţiile după cum am crezut de cuviinţă şi nu vă pot expune decât exemplul
personal. Am fost receptivă la tot ce spuneau specialiştii despre fata mea, am
procesat informaţiile, am analizat alături de prietene şi am acţionat imediat.
Asta trebuie să faceţi şi voi. E de ajuns să fiţi vigilente, să aflaţi
dorinţele şi înclinaţiile native ale copilului, să vedeţi ce aspecte ale
educaţiei sale necesită corijare ori încurajare şi să acţionaţi ferm. E cea mai
bună metodă, nu e cazul să impunem un standard pentru că nu există un model general
valabil.
Ca dovadă, văspun că una dintre prietenele mele, şefa
Diviziei Corporate la o bancă, aflase de la bonă că bebeluşul ei, un înger de
băiat, era atras de calculatoare. Spărsese câteva tastaturi, ronţăise un mouse
cu tot cu cablu şi mufă şi seara nu adormea până nu-i puneau pe pernă o placă
de reţea şterpelită de pe la taică-su. I-a luat trainer de informatică, normal!
Dacă tot era talentat la asta, măcar s-o ia pe urmele lui Bill Gates. Atât de bine
şi-a făcut treaba studenţaşul ăla cibernetician, că primul cuvânt spus de copil
a fost enter, nu mama... Altă
prietenă ştiu că-și luase profă de canto. Micuţa ei urla non stop, o remarcase un
şofer de pe ambulanţă, şi ăsta avea studii muzicale medii plus abonament la
Filarmonică, deci ştia ce vorbeşte. Prietena mea s-a gândit să-i cultive
talentul, ar fi fost şi păcat să-l irosească. Am vizitat-o eu odată şi nu vă
spun ce era acolo: fiecare urla în legea ei, şi copilaşul de şapte luni, şi
cântăreaţa...
Dacă tot veni vorba, o treabă d-asta muzicală mi s-a-ntâmplat
chiar şi mie la un an-doi după aia, cu un polonez dintr-o multinaţională din retail.
Ăsta chiar avea ureche cultivată, în timpul liber dirija o fanfară de alămuri la
el în oraş şi mă tot încuraja să m-apuc de cântat. Zicea că la vocea mea aş sparge
toate topurile.
Tocmai reîncepusem să colind lumea - căpătasem
încredere că puiul meu e cât de cât bine îngrijit și în lipsa mea - şi m-am întâlnit
cu el prin toată Europa la o serie de seminare pe teme de audit financiar. Nu că
vreau să mă laud, dar ştiu că dădeam recital. Tinerel, talie de baschetbalist,
46 la picior, plus că era foarte interesat de un contract cu firma mea în
anumite condiţii. Gândiţi-vă şi voi ce bucurii imense îţi poate oferi unul ca
ăsta! Știu că am strâns reclamaţii de pe la toate hotelurile pe unde-am stat, de
ajunseserăm să închiriem şi camerele vecine, să nu-mi mai întrerupă recepţionerele
ariile extatice cu telefoanele lor stupide. Una peste alta, aşa mi-au confirmat
şi talentul: nimeni nu se plângea de soprană. Baritonul îi deranja...
Acuma, îi şi înţeleg, că au şi polonezii ăştia o
limbă... Când încep cu "przj czy dstrz"-urile lor zici că te-njură! Vorbeam
amândoi engleza, normal, dar la extaz ştiţi cum e: oricât de bine te-ai controla,
tot treci pe limba maternă, că aia te reprezintă. Şi vă daţi seama ce era la gura
noastră în momentele de vârf: el cu timbrul lui consonantic strident, eu cu vocalele
melodioase ale plăcerii...
Închid paranteza muzicală şi vă spun că un aport serios
la educaţia copiilor îl au poveştile. Iar la vârsta de trei luni e numai
potrivit să începi. Noi nu mai avem timp și răbdare de aşa ceva, dar avem bone,
avem cărţi cu poveşti, să nu ne temem să le folosim. Chiar dacă nu-nţeleg
despre ce-i vorba, copiii noştri trebuie să intre în contact cu basmele ca
să-şi poată forma o primă idee corectă despre lume, să se identifice cu
personaje alese pe sprânceană şi, foarte important, să conştientizeze rolul
important pe care-l vor juca atunci când vor creşte.
Aici aş avea de punctat un lucru esenţial: nu cumva să
faceți greșeala să folosiţi poveştile în varianta standard! Noi avem
discernământ, ştim că sunt copilării, dar gândiţi-vă că puii noştri sunt cruzi,
nu le interpretează, le rețin aşa cum le sunt servite. Basmele sunt primele
frânturi de realitate cu care intră în contact şi e clar că trebuie adaptate la
planurile lor de viaţă, la cariera pe care urmează s-o-mbrăţişeze, astfel încât
să le ofere perspectiva potrivită asupra lumii. Eu, de pildă, le-am indicat bonelor
încă de la angajare ce versiuni de poveşti să-i citească fetiţei. Am lucrat eu
însămi nopţi la rând ca să îmbunătăţesc textele, am înlăturat ce mi se părea nepotrivit
pentru dulceaţa mea şi aş spune că, pentru o persoană nepricepută la chestii
d-astea culturale, am făcut o treabă chiar bună.
Din "Scufiţa Roşie",
de exemplu, am eliminat partea cu Vânătorul. Scufiţa mea e studentă la
Management și reuşeşte să iasă din burta lupului cu forţe proprii. Cum era să-i
bag fetei în căpşor proiecţia unui personaj masculin dominant şi omnipotent?
Gata cu şabloanele astea comportamentale, ele aparţin generaţiei trecute.
Copila urma să reuşească altfel! Sau la "Albă ca Zăpada", eu am redus
la mai puţin de jumătate numărul piticilor (i-am păstrat doar pe cei simpatici)
şi am exclus scena atentatului cu măr, comis de vrăjitoarea cea rea. E
adevărat, când va creşte va avea duşmani mai ales printre femei, că pe bărbaţi
reuşim întotdeauna să-i manipulăm. Dar asta cu mărul era prea de tot. N-am vrut
să-i cultiv frica, să-i sădesc în suflet sămânţa tulburărilor
obsesiv-compulsive şi devină, Doamne fereste, vreo emo. Cât despre piticii
nesuferiţi, out fără milă. Fetiţa mea
trebuia să fie pregătită să modeleze climatul social după propria-i voinţă.
Doar cei slabi se adaptează, cei puternici modifică mediul, îl transformă. Ca
să nu vă spun de "Pinocchio". În versiunea adaptată de mine, marioneta
era fetiţă, Pinocchia. Ea nu fugea de acasă, ci se întoarcea, iar Motanul şi
Vulpea n-o escrocau de bănuţii din aur. Dimpotrivă, fata avea talent în sales şi le vindea asigurări de viaţă şi
pensii private. Iar Gepetta - nu m-am putut abţine să feminizez personajul sută
la sută - nu era expertă-n tâmplărie. Era o persoană rafinată, se ocupa de licitaţii
cu obiecte de artă.
La alte poveşti n-am avut
aşa mult de lucru. "Fata moşului şi fata babei", de pildă, a necesitat
doar câteva retuşuri fine. La mine povestea s-a numit "Băiatul moşului şi
fata tinerei" şi am schimbat un pic polaritatea personajelor. Printr-o abordare
pragmatică a situaţiei, învingătoare iese - evident - fata tinerei. Şi ca să
închei, de "Ursul păcălit de vulpe" nici măcar nu m-am atins. E
scrisă perfect, felicitări autorului!
Vă mai pot da aici multe
exemple, dar cred că aţi înţeles mesajul: le oferim copiilor noştri poveşti ca divertisment,
dar nu trebuie să uităm de componenta lor educativ-cognitivă. Tot ce le ajunge
la urechi trebuie să cuprindă numai destine de învingători, cu care ei să se
identifice. Informaţiile trebuie bine filtrate, astfel încât să le jaloneze
traiectoria de succes şi să le cultive atitudinea de lideri.