1. introducere - ce este şi ce vrea copilul?

Încep această lucrare cu un titlu de capitol inspirat din alte manuale, dar cred că-ți dai și tu seama că e prematur să punem ambele întrebări. În această primă fază trebuie să afli doar ce este copilul. De ceea ce
vrea el, de ceea ce trebuie să vrea, mai exact, ne vom ocupa mai târziu, când va fi cazul. Deci, ce este copilul? Un univers într-o întrebare, draga mea. E greu de răspuns în doar câteva cuvinte. Îmi trec atâtea lucruri prin minte, toate extrem de importante, încât nu-mi rămâne decât să le aștern aici pe toate, să nu le uit. Îți alegi tu ceea ce crezi că merită să reții.

Încep prin a-ți spune că naşterea unui bebeluş este încununarea activităţii noastre de womanager (conceptul de MANagement e perimat, ar fi cazul s-o recunoască toată lumea; trebuie să impunem adevărul şi primul lucru de schimbat e denumirea: WOMANagement, dar asta-i o altă poveste). So, odată ce facem acest pas ne desăvârşim fizic şi sufleteşte, închidem cercul împlinirilor noastre materiale & spirituale şi păşim pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sociale: femeia-mamă. Între noi, gaşca MBA, se spune că devii cu adevărat OM după ce ai atins în corporaţie executive level, ai făcut o ciorbă şi ai născut o fată. Un copil, whatever... Ei bine, aşa e. V-o spun eu, că am trecut prin asta! Şi acum înţeleg inclusiv de ce înţelepciunea breslei noastre de top a pus naşterea pe poziţia a treia: e experienţa cea mai profundă ever. Celelalte două trăiri au valoarea lor la timpul potrivit: pe la 27 de ani, când am fost acceptată în board-ul lărgit al multinaţionalei, parcă-L luasem pe Dumnezeu de-un picior; pe la 29 şi-un pic, când am reuşit prima ciorbiţă comestibilă, aveam impresia că L-am apucat şi de celălalt; naşterea a fost însă cu totul altceva, la un nivel de intensitate fără precedent în viaţa mea.

Să ştii că fiinţa aceea plăpândă a locuit în burtica ta timp de nouă luni, că s-a hrănit din sevele tale şi ţi-a fost alături în tot ce-ai făcut, că s-a bucurat la toate victoriile tale şi a fost tristă la toate înfrângerile, că în toată această perioadă “tu” ai fost de fapt “voi”, inimioară lângă inima ta, sufleţel drag lângă sufletul tău. Wow, mi se face pielea ca de găină când rememorez aceste senzaţii... Şi totul culminează cu naşterea, când vă treziţi în sfârşit faţă-n faţă. Marea întâlnire după nouă luni de aşteptare! Mori de dragul puiului, dar îl strângi în braţe cu grijă, căci e fragil. Îi acorzi toată dragostea, pe care până atunci n-a meritat-o nimeni, niciodată. E o viaţă nou-nouţă, a cărei evoluţie a fost gestionată de trupul tău, bucăţică ruptă din tine, celulele tale unite şi multiplicate prin dragoste, eşti şi tu integrată în marea ecuaţie a genezei... Ce să mai spun, sunt sentimente imposibil de cuprins în cuvinte, vei vedea!

            Poate că ar fi mai bine să-ți povestesc cum a fost la mine. Am născut la termen, la şapte luni după căsătorie, într-o joi. Nu ştiu de ce s-a-ntâmplat tocmai în acea zi şi nici nu cred c-ar avea o semnificaţie anume, dar o s-o ţin minte cât oi trăi. Tocmai reuşisem să impun unui partener de afaceri un deal pe 10 ani prost pentru el, dar perfect pentru firma mea. Era un super-contract şi ţinusem cu dinţii de el, n-acceptasem să-l las alteia, deşi multe puseseră ochii pe el. Doar ştii ce şerpărie e la birou: cum stau paraşutele alea toată ziua nas în nas cu tine şi-ţi zâmbesc, iar când le-ntorci spatele dau fuga pe mess şi te toarnă la Centrală că eşti gravidă, că vomiţi prin şedinţe pe partenerii de afaceri şi nu mai faci faţă cerinţelor, apoi declanşează războiul de succesiune pentru postul tău. Fac valuri, încep cu presiunile la boss-ul cu care şi-o pun şi te obligă să contraataci... Eu, sinceră să fiu, n-am avut necazuri de genul ăsta. A fost o singură tentativă, dar, cum tratam problemele direct la nivel de CEO, am aflat rapid de unde pornea totul şi-am stins revolta-n faşă: am decapitat Departamentul de dezvoltare pentru Europa, mi-am pus acolo om de-al meu şi-am avut linişte.

            Anyway, să revin la fraierul ăla, pe care până la urmă l-am adus unde am vrut, iar contractul a fost al meu, nu al nefericitei care voia sa mi-l sufle. Nu-ți spun cât am tras: mi s-a rupt apa cu el în telefon, am mers spre spital cu el în telefon. La Maternitate, până să-mi pună masca de oxigen, dar şi după aia, am stat cu el în telefon ca să-l conving să-mi trimită odată documentul semnat, că eram în travaliu și urma să intru-n postnatal. Am ţipat la el când mi-au făcut epidurala - mi-am cerut scuze şi-a-nţeles - şi la un moment dat mi s-a cam rupt filmul. Îmi amintesc doar că m-a mai sunat o dată când contracţiile ajunseseră să se repete la mai puţin de un minut. M-am zbătut cu ultimele puteri să pun mâna pe telefon (o asistentă tembelă încerca să mă împiedice, habar n-avea că acea convorbire valora cât aripa spitalului în care ne aflam) şi, după o ultimă sforţare - de era să cad de pe masă - am reuşit să-i răspund. La fix ca să aflu că-mi expediase documentele şi să mă liniştesc. Medicul care mă asista - mare dobitoc! - şi-a găsit şi el momentul să fie sarcastic. Cică: scuze de deranj, felicitări, mămico, să-ţi trăiască! De aici chiar că nu mai ştiu.

            M-am dezmeticit după câteva ore, când curierul mi-a adus contractul semnat şi ştampilat. Mă simţeam de parcă trecuse acceleratul prin mine, dar eram dominată de un sentiment înălţător. În primul rând îl păcălisem rău de tot pe loser: nici nu observase că-i anulasem clauza ofertei concurente, de care se agăţase cu disperare la negocieri. (Fusese ideea mea. Fricoşii de la firma de avocatură care ne consiliază la contractele de peste 10 milioane se opuseseră, cică se va prinde ăla şi-l voi pierde. Habar n-aveau ce persuasivă pot fi atunci când vreau.) Acum, Centrala urma să-mi înrămeze opera şi s-o dea în studiu la training-urile cu managerii zonali din toată lumea. Cred că nici Stephen Covey, cât o fi el de business guru şi super-mega-negociator, n-ar fi obţinut condiţii mai bune. Încă un motiv de bucurie era că-mi dispăruse burta. Finally, puteam şi eu să-mi revăd degetele de la picioare fără ca privirea să aibă de ocolit acel obstacol enorm. Mă săturasem de asta, redeveneam şi eu sexy. Şi mi-a dovedit-o imediat un neonatolog rezident, tinerel şi drăgălaş (cred că n-avea mai mult de 26 de ani), care se tot învârtea pe lângă mine şi-mi arunca ocheade neruşinate. Privirea lui era dovada grăitoare că părăsisem cu fruntea sus categoria hot chick şi inauguram în forţă epoca MILF. Auzise probabil şi cifrele ameţitoare pe care tocmai le discutasem în telefon şi mă privea cu un interes tot mai mare. Nu-ți spun, mi-a strecurat și o carte de vizită în buzunarul halatului şi mi-a şoptit că dacă am orice fel de probleme - accentuase pe "orice" - să-l sun... Nu în ultimul rând, că doar d-aia mă dusesem acolo, născusem şi copilul. Ce să ceri mai mult de la viaţă?

            Eram înconjurată de flori, iar mulţimea gălăgioasă de pe coridorul spitalului pe mine mă aştepta. Eu eram super-starul. Nu prea puteam merge din cauza durerilor şi nici n-aveau covor roşu, dar aşa le-aş fi tras o defilare… Colege de la birou, prietene, reprezentanţi ai celor mai importanţi parteneri de afaceri, câţiva iubiţi recenţi (nu ştiu de unde aflaseră ăștia că nasc), cu toţii îmi zâmbeau larg şi se întreceau să-mi umple rezerva cu flori şi să mă pupe. Nu mai zic de familie. Mama era radioasă, deşi îmi spusese de o mie de ori să am răbdare, că nu era pregătită să devină bunică, cică o deprima acest gând. Adusese cu ea mătuşi, veri şi nepoate plus zeci de rubedenii pe care nici măcar nu le văzusem vreodată. Nu lipsea nici autorul bebeluşului, sosit în ultima clipă din nu ştiu ce călătorie de business, cam năuc de la schimbarea de fus orar şi mândru ca un cocoş că-l făcusem tată. Umfla pieptul (nu c-ar fi avut ce), trăgea burta (nu c-ar fi avut vreo şansă) şi se plimba îngâmfat, de parcă el născuse… M-a sărutat libidinos, mi-a trântit un damf de alcool în nas şi m-a anunţat că făcuse cinste la tot avionul, de unde şi urmele de ruj de pe guler…

            Eram obișnuită să fiu vedeta, chiar începuseră să mă plictisească strângerile de mână, felicitările și pupăturile, noroc că a urmat momentul magic, care i-a anulat pe toți: mi-au adus copilul! Atunci să vezi trăiri intense... Simţeam furnicături prin degete când am atins-o prima oară pe fetiţa mea dragă. (E cazul s-o recunosc: mi se mai întâmplase o singură dată în viaţă, înaintea semnării unui contract cu o firmă de stat, când manevrasem o şpagă de 800 de mii de dolari cash. Mi-am făcut şi poză cu banii ăia, o am pe desktop...) Deci, efectiv, cu fata acolo, lipită de mine, eram copleşită! Îmi ţineam răsuflarea de parcă mi-era teamă să n-o rănesc, atât părea de fragilă. N-o puteam lua în braţe, căci mă dureau toate cele, aşa c-au pus-o lângă mine... Sărmăluţă dulce, cu ochişorii ei frumoşi strânşi în primul moment din cauza luminii, apoi căutând avizi la cea care-i dăduse viaţă. Când i-am simţit căldura şi tresărirea, parcă am murit şi am înviat din nou, aşa un feeling incredibil de cool am avut! Nu ştiu cum îţi imaginezi tu emoţia absolută, dar să ştii că la mine aia a fost: când am strâns-o prima oară la piept.

Hai să lăsăm amintirile personale în pace şi să trecem la puţină teorie. Sunt două lucruri esențiale de punctat aici. La naştere, copiii, aceste adevărate minuni ale lumii, sunt foarte mici sau foarte mari, depinde de abordare. Taţii spun că-s mici... Apropo, după ce le trece euforia, parcă-i vezi analizându-le dimensiunea şi le citeşti în priviri un soi de reproş: de-atâta ai fost în stare? Asta-i tot ce-ai produs în nouă luni? E drept, ei privesc bebeluşul doar ca pe-o nouă posesiune. Dacă l-ar privi ca pe un corp voluminos pe care-l extragi din burtă prin acel loc ar ajunge şi ei la concluzia noastră: bebeluşii sunt mari. Period!

La punctul ”b” pot menționa că nou-născutul e o fiinţă total neajutorată, care depinde sută la sută de tine. Nu ştie să se-mbrace singur, nu merge, nu vorbeşte, e autist ca un bărbat: face mutre şi trebuie să ghiceşti tu de ce. Partea frumoasă e totuşi că simpla ta prezenţă îi induce o stare de bine. De altfel, asta-i şi prima minune pe care o simţi ca mamă: eşti totul pentru copil. El pune semnul echivalenței între tine și bine, tu îi dai confortul absolut, alături de tine îşi trăieşte primele senzaţii, tu îi oferi codul de interpretare a lumii, eşti interfaţa lui cu ceilalţi.

Apropo, dacă până acum ai judecat problema "copil" în termeni de "lugu-lugu, frumuseţe mică" şi "ce bine e să fii mămică", abordarea mea pragmatică, din perspectiva responsabilităţilor, te poate speria. În mod sigur nu-ţi convine această dependenţă totală a copilului faţă de tine, dar nici nu mai poţi da înapoi: ce a ieşit, ieşit rămâne. Pregăteşte-te aşadar de luptă. Tocmai ai trecut prin Sala de naşteri, ai avea și tu nevoie de un pic de linişte ca să te refaci, să-ţi revii, să te odihneşti, dar de acum înainte trebuie te ocupi de ale tale printre picături, căci cineva are neapărată nevoie să-i fii alături şi competenţele de mamă nu pot fi delegate. Nevoile sale sunt prioritatea numărul unu pentru tine şi, crede-mă, ai destule de făcut: bebe pipi, bebe caca, bebe papa, bebe vomă, bebe frig, bebe cald, bebe plictisit, bebe deranjat, bebe speriat, bebe doare. Tu eşti cheia tuturor acestor probleme, numai tu le poţi rezolva. Până la urmă, asta-i şi frumuseţea de a fi mamă.

Dacă tot am adus vorba de responsabilităţi, mă gândesc să mai deschid o paranteză. Sper că sunteţi cât de cât conştiente în ce vă băgaţi! Şi că nu faceţi parte din categoria aia de fete imature, pe care, v-o spun cu toată sinceritatea, nu le suport! La birou e plin de aiurite d-astea inconştiente, fraiere care privesc maternitatea ca pe un moft trendy, o perversiune tentantă. I mean, de când au ieşit pe piaţă au practicat sexul în toate modurile cu putinţă, l-au întors pe toate feţele, au încercat tot ce scrie la manual, au epuizat şi anexele, iar la un moment dat au impresia că au descoperit the ultimate way. După normal, X-al, Y-al au trecut la mammal sex, cum îi zic prietenele mele, cu naştere de pui vii. Asta-i problema cu ele şi urmarea e teribilă: după aia consideră că treaba lor s-a încheiat şi-şi abandonează puii pe mâini străine. Sper să nu faceţi asta, e inacceptabil. Ca părinte responsabil, eu efectiv nu pot înţelege raţionamentul acestor aşa-zise mame: au născut, end of story! Angajează o bonă şi-i transferă toate responsabilităţile: educaţia, pregătirea pentru viaţă, valorile care-l înconjoară şi care-i modelează personalitatea, tot ce contează în viaţa puiului este lăsat de izbelişte. Abandonarea unui asemenea asset sfidează logica, încalcă tot ce-am învăţat de la Keynes, dar uite că pe lume trăiesc şi astfel de femei...

            Să revenim. Deci, primele griji apar imediat după naştere, când cineva de la spital îţi pune în braţe ghemotocul viu şi deocamdată foarte liniştit (puiul meu a luat scor APGAR maxim, 10 cu felicitări). Ai aşteptat acest moment timp de nouă luni, de fapt toată viaţa, acum savurează-l pe îndelete. Priveşte-i cu atenţie feţişoara de îngeraş, umple-ţi sufletul cu frumuseţea sa, strânge la piept minunea vie, copilul tău. Nu pierde vremea cu analiza fizionomiei şi mai ales nu căuta să vezi cât de bine seamănă cu tatăl oficial; de asta se vor ocupa alţii. Tu ştii cine-i tatăl natural şi, dacă ai aparenţe de salvat, te vei ocupa de asta mai târziu. Acum e clipa ta de glorie, trăieşte-o! Ai la dispoziţie două - trei zile, cât stai în spital şi de bebe au grijă nişte profesionişti. Apoi urmează să-l iei acasă și să te ocupi singură de nevoile sale, pe care nu le cunoști, nu le înțelegi. Din această situație complexă extrag și primul sfat cu adevărat esenţial: convoacă-ţi mama!

            Crede-mă, încă nu eşti pregătită să gestionezi de capul tău problemele unui pui de om. Chestia asta te depăşeşte, iar cheia e mama ta. Ea are experienţă în aşa ceva şi, vrea, nu vrea, trebuie să ţi-o transmită şi ţie. Deci, nu te ambiţiona să te descurci singură. În acele momente eşti oricum pierdută: rănită, slăbită, ajungi acasă, îl pui pe bebe în pătuţ şi ce faci? Încotro te îndrepţi? Pe ce pui mâna mai întâi? Care-i primul lucru pe care-l organizezi? Care-i prima comandă pe care o dai? Și cui? D-aia-s bune mamele noastre: ele ştiu deja toate răspunsurile şi, mai mult, ştiu încă o mie de întrebări esenţiale despre care noi, fiind la început în meseria asta, încă n-avem habar, că barza n-aduce şi instrucţiunile. Te poți baza pe specialiştii din Maternitate, dar și ăștia sunt cam figuranți. Oricât i-ai şpăgui, nu-ţi spun decât strictul necesar. Vă daţi seama c-am încercat eu să-i trag de limbă despre lucrurile importante, dar se uitau la mine ca proştii şi nu-mi ziceau nimic. Îmi pregătisem de acasă o listă cu nenumărate întrebări și problematici spinoase, altele mi-au venit în minte la spital, înainte și după naștere, dar degeaba i-am întrebat cu ce să-mi îmbrac copilul, ce culoare să-i facem camera, la ce vârstă are voie pizza (eu sunt moartă după mâncarea italienească), ce jucării să-i cumpăr, ce să fac eu toată ziua lângă ea dacă e aşa inertă, cum să mă-nţeleg cu fata? Ei o ţineau una și bună, băgau placa de training standard: "când o alăptaţi ţineţi-o aşa", "când devine neliniştită schimbaţi sânul", "după ce se satură faceţi-i aşa", "apoi aşezaţi-o aşa" şi gata. Şi dup-aia? "Staţi liniştită, doamnă, veţi vedea că nu e greu"... Asta s-o creadă ei!

            În concluzie, mama ta este indispensabilă în perioada asta! Te ajută un pic până începi să te prinzi şi tu cum merge treaba, apoi e OK, te descurci şi singură.