daniel.mafteiu.2: 2.2. deci

Să ne concentrăm pe copii, căci de taţi sunt sătulă până-n gât. Deci, ce înseamnă să fii o mamă bună? E simplu, cred că intuiţi deja răspunsul: 1- strategical shopping, 2- management, 3- servicii externalizate.
Eu aşa fac şi la mine la multinaţională, de-aia am atâta succes. În rest, trebuie doar să fim atente, să supraveghem totul şi să nu lăsăm niciun aspect neverificat. Şefie, pe scurt, chestie la care ne pricepem.

Evident că trebuie să studiem la greu şi aspectele teoretice ale problemei. Întâi că intrăm în contact cu un pomelnic terminologic foarte important pentru o mămică grijulie: afte, bube, colici, diaree, erupţie, flegmon, greaţă, hernie, infecţie, julitură, klacid, limbrici, mâncărime, nurofen, oxiuri, puroi, roşu-n gât, supozitoare, tuse, urticarie, vomă etc. (Lista-i mai lungă, din raţiuni lesne de înţeles v-am dat numai câteva exemple.) Trebuie să ni le însuşim pe toate, să le-nţelegem, căci de asta depinde calitatea îngrijirii pe care le-o oferim micuţilor. Eu am studiat din scoarţă-n scoarţă un manual de la Stanford University, o culegere de best of în domeniul creşterii copilului, şi-ndrăznesc să afirm că am ajuns să mă pricep la nivelul unui cadru medical mediu spre superior. Citeam zi şi noapte, luam notiţe, copiam desene, completam teste grilă, mă instruiam non-stop. Totul, ca să ştiu cu ce mă confrunt. Pe de altă parte, formaţia mea intelectuală m-a obligat să nu las orgoliul să-mi întunece raţiunea. M-am dat deoparte cu smerenie din faţa profesioniştilor, a celor care aveau chemare pentru nobila meserie de a îngriji copiii. De ce să fac eu un lucru prost când pot plăti pe cineva să-l facă bine? Alan Greenspan e primul care a spus asta şi, scuză-mă, a fost ditamai preşedintele Băncii Centrale Americane, merg pe mâna lui, știe ce vorbește.

Acum sunt expertă în aşa ceva şi nu vreau să irosesc experienţa. Vă îndrum vouă paşii pentru că vă simt aproape de sufletul meu şi pot bănui cât de neajutorate vă simţiţi în faţa puiului vostru enigmatic. În noi le e speranţa, mai ales că nu ne putem aştepta la niciun ajutor din afară. Aşadar, pentru această perioadă importantă din viaţa copilului ţin să alcătuiesc pentru voi o listă de elemente esenţiale, fără de care nu puteţi reuşi. Vă spun cum am procedat eu şi cred că aceste învăţăminte acoperă necesarul de informaţii de care aveţi nevoie în prima fază.

- Angajaţi-vă o bonă tânără, pricepută şi cu somnul uşor; ea va răspunde la primul semnal de alarmă lansat de bebe, eventual înainte ca plânsul să vă trezească şi pe voi; trebuie să se mişte rapid pentru că bebe are numai nevoi stringente, care reclamă răspunsuri pe măsură; luaţi-vă neapărat o angajată internă (varianta day & night care e cea mai bună), oferiţi-i o cameră lângă dormitorul copilului şi ghidonaţi-o până-şi intră în ritm. (Aici trebuie să punctez un amănunt esenţial: fără televizor! A mea se uita în fiecare noapte la OTV cu sonorul tare şi n-auzea niciodată plânsetul fetei. N-auzea nici când o sunam pe mobil, trebuia să mă dau eu jos din pat şi să mă duc în camera ei ca să reacţioneze.)

- Alcătuiţi-vă o bază de date cu medici, asistente, infirmiere, spitale, policlinici, dispecerate de ambulanţă, şoferi, brancardieri, orice altă persoană care se pricepe sau are tangenţe cu acest domeniu; introduceţi acolo toate informaţiile pe care le puteţi obţine: număr de telefon profesional, număr personal, adresa, instituţia unde lucrează, programul de lucru, cât cere şpagă şi în ce monedă plus orice alte date pe care le consideraţi relevante. Respectiva bază de date - eu mi-am pus-o atât pe laptop cât şi pe telefon - a fost cartea mea de căpătâi în creşterea fetei.

- Studiaţi piaţa medicamentelor şi procuraţi-vă din timp toate produsele de prim ajutor, căci nu poţi creşte un bebeluş fără suportul nemijlocit al farmacologiei. Cercetătorii vin în ajutorul tău cu noi pastile, comprimate, sprayuri, seruri, poţiuni, loţiuni, suspensii, unguente, excipiente etc, dar nu-ţi bagă-n traistă. Trebuie să participi şi tu. Studiezi, faci cărare până la farmacie şi cumperi tot ce-i nou. Alegi cu atenţie, căci oferta-i vastă şi se rafinează de la o zi la alta: medicamente bio, cu arome naturale, cu extract de plante, fără zahăr, produse eco, fără coloranţi, cu acţiune multiplă, fără E-uri şi încă multe altele. Iar trendul produselor de uz pediatric este mai schimbător ca al poşetelor. Să zicem că eşti luată de valul zymafluor, iar după două luni te izbeşte curentul opus. Azi le dai vitamine, de mâine sunt contraindicate. Tragi tare pe băi de soare şi vitamina D până afirmă un savant că astea n-ar mai stabiliza calciul, dar favorizează cancerul. Şi iată-te rătăcită între tendinţe antagonice, exclusive şi argumentate beton, de nici nu mai ştii cum să procedezi. Centrifuga modei te ameţeşte şi, ca-ntr-un joc pervers de "nu te supăra, frate", te trezeşti mereu la punctul de pornire. La fel a fost în cazul uleiului de măsline cu vitamina A, de folosit sau nu după băiţă. Ori vigantolul... Oho, câte exemple aş mai avea! Eu însă nu mi-am pierdut capul. Am citit revistele de specialitate, am vorbit cu alte mămici, am urmărit pe forumuri controversele iscate de fiecare noutate, am studiat cu atenţie reclamele de la televizor şi am luat ce-a fost mai bun din fiecare trend, totul pentru binele îngeraşului meu. Nu în ultimul rând, am cerut părerea medicilor. Foarte mult contează să ai pe cineva de încredere în acest domeniu, deoarece medicina pentru bebeluşi nu-i o ştiinţă, e de-a dreptul vrăjitorie. Eu îi venerez pe cei care ne feresc copiii de boală şi nu le ies din vorbă decât dacă-i văd că fac tâmpenii, că greşesc flagrant.

- Ca anexă esenţială la punctul anterior, amenajaţi-vă un spaţiu din locuinţă pentru păstrarea produselor farmaceutice. Eu aveam o cameră anume, pe latura nordică a vilei, pe care am umplut-o cu rafturi, frigidere, dulapuri închise etanş ori dimpotrivă, aerisite forţat, totul ca să păstrez în condiţii optime medicamentele pentru copil. Le ţineam într-o ordine desăvârşită, grupate pe tipuri de terapii şi aranjate alfabetic, cu etichete pe rafturi, A - cum intrai pe stânga, Z - la dreapta, şi completam stocul ori de câte ori era nevoie: se terminau, expirau ori se demodau. Și pentru că tot aveam loc destul, am luat inclusiv ceva aparatură medicală de urgenţă. Fleacuri, nu cine ştie ce: un defibrilator, un aparat de ventilaţie mecanică şi alte câteva d-astea de prim ajutor, să fie acolo. Le văzusem prin toate ambulanţele şi m-am gândit că n-or fi ăia proşti să le care tot timpul după ei dacă nu-s folositoare. Şi nici măcar n-au fost scumpe, că le-am luat sigilate la preţ de second-hand de la un spital bavarez intrat în lichidare... Anyway, un medic bătrân, sosit cu salvarea în toiul unei nopţi reci, când puiului începuseră să-i dea dinţii, a intrat din greşeală în acea cameră şi câţiva ani nu m-a scos din "doamna farmacistă".

Astea-s doar direcţiile principale, pe care ar fi bine să le adaptaţi propriilor nevoi şi să le completaţi conform particularităţilor de la voi din casă. Totul e să nu vă consideraţi ferite de necaz după ce-aţi pus la punct sistemul defensiv. Fiţi deschise la nou pentru că suntem vulnerabile în permanenţă şi binele puilor depinde numai de capacitatea noastră de a gestiona situaţiile de criză. Important e să NIP! (Adică "nu intraţi în panică", remember? V-am spus mai devreme că voi folosi această prescurtare ca să economisesc un rând de pe pagină şi să evit pe cât se poate risipa de hârtie. Cumva trebuie să fim şi noi atente la nevoile planetei, să luptăm cu mijloacele noastre modeste împotriva încălzirii globale, să adoptăm gândirea şi modul de viaţă bio-eco, pentru că prea iroseşte lumea resursele aiurea. Deci, măcar noi, că avem MBA şi ne pricepem cât de cât la chestii d-astea, să fim pentru ceilalţi un exemplu de cumpătare şi chibzuinţă. Ce ne costă un acronim? Nimic. Dar uite că îl folosim și reușim ca prin minune să economisim spațiu editorial extrem de prețios.)

Vreţi exemple de crize neprevăzute? Am gârlă! Ţin minte că-ntr-o noapte-mi plecase bona. Taică-său urma să se opereze şi-mi ceruse învoire o zi ca să aranjeze nu ştiu ce pe la spital. Bombonica mea era bolnăvioară, deşi proştii de medici ziceau că n-are nimic, şi am refuzat-o categoric. Cum s-o las să plece, ce să mă fac eu cu copilul până se-ntoarce? Câştigase însă sprijinul soţului meu, care întâmplător era acasă, aşa că ameninţarea cu concedierea n-avusese niciun efect. M-a lăsat cu fata urlând în pătuţ şi s-a dus să-şi rezolve ea nimicurile. Nepăsare specifică angajatului, ce să-i faci... Am încercat în fel şi chip s-o liniştesc, că se-nvineţise de-atâta răcnit, dar mă simţeam tot mai neputincioasă. Am început şi eu să plâng, efectiv nu mai ştiam ce să-i fac, iar când m-a cuprins disperarea am sunat la Salvare. Am pus apoi plodul în braţele tatălui: tu ai insistat să-i dăm drumul bonei, tu să ai grijă de fată până vine medicul!

Ce să vă spun, numai tâmpenii a făcut până să apară echipajul de urgenţă. Fiind seara de băiţă, a-nceput cu aberaţiile, de-mi făceam şi cruce. Întâi şi-a băgat cotul în apă, de parcă eu aveam timp de obscurantisme d-alea învăţate de pe la maică-sa. A băgat-o-n apa şi s-a liniştit un pic, cred că obosise şi ea de atâta plâns, dar el nu s-a oprit. I-a făcut un biberon cu lapte şi-a dat-o pe prostii voo-doo: şi-a picurat pe încheietură. A tresărit, a mai răcit un pic biberonul - ce dobitoc, copilul meu era în criză şi lui asta i se părea important, că s-a ars el la mână -, şi i-a oferit doza. După aia a pus-o pe umăr şi a-nceput un nou ritual aberant: dansa cu ea în braţe şi-o bătea uşor pe spate. Abia se liniştise, iar el o agita ca nebunul! Nu ştiu ce-şi închipuia, că face exorcisme... A avut tupeul să-mi şi spună că aşa se procedează, că ştie el mai bine, dar bebe l-a contrazis imediat şi a vomitat. I-a şi pătat bunătate de pijama (Galliano, eu i-o cumpărasem), dar nici că-mi păsa. Doar îi spusesem să deschidă altă cutie de lapte praf, că cel vechi mi se păruse alterat...

Ne-a scos din necaz medicul de pe Ambulanţă, deşi mi-a ascuns adevărul. Cică n-avea nimic, fusese un plânset de rutină, că era udă la funduleţ, sau de foame, tâmpenii d-astea de liniştit mamele proaste. I-am cerut cu lacrimi în ochi să-mi spună adevărul în faţă, că sunt tare şi-l pot duce, dar el nu şi nu, că-i sănătoasă. Mă lua de fraieră, de parcă eram chioară, nu vedeam suferinţa în ochişorii aceia de înger. În sfârşit, după ce a plecat bombănind spre altă intervenţie i-am dat eu fetei un calmant prescris de un medic mai capabil, pe care-l cunoşteam bine, şi până s-a-ntors bona am avut pace.

Dacă tot am ajuns aici, ar fi bine să adâncim acest subiect: sinceritatea medicilor pediatri faţă de mame. Eu sunt convinsă că aproape toţi doctorii m-au minţit. Cu toţii au crezut că sunt prea slabă ca să-mi spună adevărul despre starea de sănătate a fetei. Dar, oricât ar fi vrut ei să mă menajeze, tot se dădeau de gol la sfârşitul consultaţiei. Replica "n-are nimic, doamnă, e sănătoasă tun" era urmată aproape întotdeauna de o reţetă interminabilă. "Daţi-i una d-asta pe zi, trei picături d-astea înainte de fiecare masă, o linguriţă d-asta după, nu uitaţi de siropul ăla şi de alifia ailaltă şi mai vin eu s-o văd peste vreo lună". Cât de naivă să fii ca să crezi că puiul n-are nimic când ăştia-i prescriu lista aia nesfârşită de medicamente? Am fost conştientă în permanenţă că-i în mare primejdie, iar medicii, deşi mă enervau că nu-mi spun adevărul, se pricepeau binişor şi mi-au salvat-o de fiecare dată.

OK, să revenim. V-am expus deja direcţiile principale de acţiune, ştiţi ce aveţi de făcut. Copilul, cu ale lui, adică papă, doarme şi se confruntă cu problemele inerente vârstei: boală, urlete la vaccin ori la recoltarea de sânge (am fost eu odată cu ea la analize - n-aveam încotro, bona era bolnavă -, şi am plâns lângă ea până m-au dat afară din cabinet), colici, o diaree mică, tratamente dure pentru viermişori, mucozităţi în toate nuanţele curcubeului sau câte o febră. Ce facem noi în acest timp? Ne trezim încetul cu încetul la viaţă. Ne asumăm cu mult curaj statutul de mame, nu prea ne mai dor părţile afectate şi înfruntăm o nouă provocare. Adică: puiul meu e cel mai frumos şi cel mai deştept, dar reciproca e valabilă? Sunt eu cea mai frumoasă, astfel încât şi puiul să se mândrească cu mine?

Aici cred că-i clar: avem o datorie morală faţă de cei mici, trebuie să ne îngrijim, să nu le fie ruşine cu noi. Niciun sacrificiu nu e prea mare pentru imaginea familiei, pentru ca puiul să ştie că este rămurica unui arbore genealogic de soi, că se trage din lideri, din campioni.