6.1. generalităţi
Vârsta grădiniţei! În sfârşit am
ajuns şi aici! E o exclamaţie care vine din străfundul sufletului atunci când
realizezi că puiul tău a atins această vârstă magică. Este un moment asupra
căruia ai
reflectat îndelung în clipele de restrişte. Chiar din noaptea în care ţi-ai adus odorul acasă şi a spart liniştea familiei cu primele urlete ai visat să ajungi aici: să se facă mare, să se comporte normal, să nu mai plângă şi să doarmă ca toţi oamenii. De la prima boală gravă a puiului - pe care medicii nu erau în stare să o diagnosticheze, dar de ochii mei afişau o mină liniştită, de parcă ar fi înţeles ceva -, ai sperat să ajungi aici: bebe să crească, să poată comunica în mod coerent, să-ţi spună cum se simte şi unde-l doare. De la prima diaree rebelă, care i-a umplut întâi scutecul, apoi şi pătuţul cu pasta aceea galben-verzuie, cu aspect malefic şi miros pestilenţial, ai sperat să ajungi aici: bebe să crească, să facă la oliţă, să se şteargă singur la fund, să fie pe picioarele sale. De la primul castronel cu mâncare proiectat de bebe pe pereţii bucătăriei, nu înainte de a-şi fi întins papa pe faţă, hăinuţe, pe telefonul tău şi halatul bonei, ai sperat să ajungi aici: puiul să crească, să se cizeleze, să deprindă bunele maniere şi să se integreze în mecanismul sofisticat al societăţii. De la primele meditaţii la limba engleză, la care puiul tău plângea amarnic pentru că nu înţelegea cine-i aia care vorbeşte ciudat şi de ce, ai sperat să ajungi aici: să se facă mare, să-ţi descifreze aşteptările, să înţeleagă ce ambiţii mari ai în privinţa lui şi să vină cumva în întâmpinarea lor. De la prima bătaie cruntă pe care puiul tău i-a administrat-o altui copil pentru vreo jucărie sau doar aşa, că nu-i plăcea faţa lui, ai sperat să ajungi aici: puiul să crească, să-şi accepte înzestrarea superioară, să-şi controleze puterea, să-şi înţeleagă destinul de lider şi să se comporte ca atare.
reflectat îndelung în clipele de restrişte. Chiar din noaptea în care ţi-ai adus odorul acasă şi a spart liniştea familiei cu primele urlete ai visat să ajungi aici: să se facă mare, să se comporte normal, să nu mai plângă şi să doarmă ca toţi oamenii. De la prima boală gravă a puiului - pe care medicii nu erau în stare să o diagnosticheze, dar de ochii mei afişau o mină liniştită, de parcă ar fi înţeles ceva -, ai sperat să ajungi aici: bebe să crească, să poată comunica în mod coerent, să-ţi spună cum se simte şi unde-l doare. De la prima diaree rebelă, care i-a umplut întâi scutecul, apoi şi pătuţul cu pasta aceea galben-verzuie, cu aspect malefic şi miros pestilenţial, ai sperat să ajungi aici: bebe să crească, să facă la oliţă, să se şteargă singur la fund, să fie pe picioarele sale. De la primul castronel cu mâncare proiectat de bebe pe pereţii bucătăriei, nu înainte de a-şi fi întins papa pe faţă, hăinuţe, pe telefonul tău şi halatul bonei, ai sperat să ajungi aici: puiul să crească, să se cizeleze, să deprindă bunele maniere şi să se integreze în mecanismul sofisticat al societăţii. De la primele meditaţii la limba engleză, la care puiul tău plângea amarnic pentru că nu înţelegea cine-i aia care vorbeşte ciudat şi de ce, ai sperat să ajungi aici: să se facă mare, să-ţi descifreze aşteptările, să înţeleagă ce ambiţii mari ai în privinţa lui şi să vină cumva în întâmpinarea lor. De la prima bătaie cruntă pe care puiul tău i-a administrat-o altui copil pentru vreo jucărie sau doar aşa, că nu-i plăcea faţa lui, ai sperat să ajungi aici: puiul să crească, să-şi accepte înzestrarea superioară, să-şi controleze puterea, să-şi înţeleagă destinul de lider şi să se comporte ca atare.
Ei bine, acum îţi vezi visul cu
ochii. Victorie! Ai ajuns aici şi te bucuri: la trei ani, puiul e o operă de
artă, o creaţie a ingineriei sociale, antrenat pentru succes, pentru a deveni
învingător. Iar în etapa următoare, la grădi, îşi va continua ascensiunea,
pentru că de acum încolo lucrurile se leagă altfel. Ceea ce ai început tu acasă
va fi continuat de profesionişti, nu mai lupţi singură pe frontul educaţiei.
Puiul intră pe mâinile pedagogilor, care-l vor pregăti mai departe pentru viaţă.
E un moment mare şi din alt motiv.
Dacă până la această vârstă copilul s-a antrenat mai mult în spaţiul privat, în
laboratorul de acasă (mă rog, în cazul nostru de la mama mea), acum a venit
vremea să iasă în lume. Îşi lasă mămica în urmă şi merge să înfrunte viaţa pe
propriile-i picioare: interacţionează cu mediul într-un grup bine definit şi apar
victoriile adevărate. Cine-i cea mai frumoasă? Cine-i cea mai deşteaptă? Cine
are cel mai tare mobil? Cine-i şefa? Cine stabileşte regulile jocului? Cine
împarte recompensele şi cine dă pedepsele? În sfârşit, cred că mă înţelegeţi...
Există şi o parte tristă în acest
salt: puiul îşi ia zborul din cuib. Dar nu e momentul pentru sentimentalisme
ieftine. Îl vrei pe copil cât mai sus, trebuie să şi suferi! N-ai de ales,
acest sacrificiu îi este util în special copilului, doar n-o să-l ţii toată
viaţa legat de fusta ta. Aşadar, zboară, puiule, zboară!