2. copilul la vârsta de 0-3 luni

2.0. generalităţi

            Acum, că intrăm în problematica hard, să procedăm organizat. Vă spun pentru început că cea mai
mare bucurie a mea după naştere (şi, evident, după ce am primit felicitări telefonice pentru contractul semnat – mi le-a transmis CEO în persoană, nu scârba aia de secretară) a fost când mi l-au adus prima oară pe bebe la alăptat. Era prezent întregul colectiv al asistentelor. (Fie vorba între noi, atâţia bani le băgasem în buzunare că, de câte ori veneau la patul meu, grupul se mărea. Începuseră să-şi cheme colege de pe alte secţii, să le fac şi pe ele oameni. Mi-a şi spus o acritură din rezerva vecină că sindicatul lăuzelor de pe etaj mă luase la ochi, cică stricam piaţa. Hello!?! Ce vă freacă grija de şpăgile mele? Ce, dau de la voi?)

            Una peste alta, mi-au adus o minune de fetiţă, cu ochişorii miraţi spre mine şi guriţa căscată după sân. Cu înţelepciunea unui om mare, care ştie că acolo e izvorul vieţii, a găsit sursa de lăptic şi - Doamne, ce dulcică a fost! - a oftat din tot sufletul. Tot stresul întâlnirii cu lumea exterioară - prea luminoasă pentru ochişorii ei sensibili, prea zgomotoasă pentru urechiuşele ei fermecătoare, prea agitată, prea zbucuimată -, toată durerea ei de pui mic s-a stins în acel gest. Era safe, era cu mine! Credeţi-mă pe cuvânt, e o trăire copleşitoare când hrăneşti din tine bijuteria vie pe care abia ai născut-o. E o minune să ştii că, fără tine, miracolul vieţii n-ar fi fost împlinit... Din păcate, în cazul meu bucuria a fost scurtă. Din raţiuni medicale, au zis ei, mi-au luat copilul după câteva minute şi l-au dat altei femei din spital.

            Care era problema: de la sânul stâng a păpat cu o poftă nebună. Guriţa flămândă l-a căutat cu înfrigurare, l-a găsit întâi cu năsucul, s-a cuplat ca o ventuzică şi s-a relaxat total. A ţocăit lacomă, cu ochii tot mai închişi, amândouă liniştite, amândouă în culmea fericirii... Au fost cele mai răscolitoare momente din viaţa mea, credeţi-mă. Ce-am trăit eu atunci e o experienţă fizică şi spirituală atât de profundă, atât de intimă alături de puiul tău, că nu poate fi egalată de nimic... M-am trezit din reverie când a trebuit să schimb sânul. Bad f***ing luck, cum numai mie mi se putea întâmpla: erau ceva probleme cu implantul mamar de pe dreapta! Din vina chirurgului plastician, mi-a zis directorul spitalului, pe care-l convocasem de urgență. Cică e rarisim, se-ntâlneşte o dată la nu ştiu câte trilioane de cazuri, dar uite că excepţia aia eram tocmai eu. Când mă tunase - ori prima oară, ori a doua, nu ştiu, dar nici nu contează - dobitocul o luase cu bisturiul pe arătură şi-mi neutralizase glandele mamare, sau ceva de genul ăsta. Deci, nu puteam alăpta cu dreptul.

            M-am împotrivit atunci, n-am vrut s-o dau pe fata mea la doică, dar am realizat că decizia medicilor era cât se poate de înţeleaptă: n-am mai alăptat nici cu stângul ca să nu risc un coeficient de asimetrie hidos. Expertul lor în domeniu - om de încredere, serios şi foarte bine organizat - mi-a şi arătat un dosar cu fotografiile unor foste paciente, unele dintre ele figuri chiar cunoscute, care avuseseră probleme oarecum similare şi erau lăsate pe-o parte rău de tot. (Dacă m-apuc să dau nume aici, un an de zile au tabloidele marfă de pagina-ntâi!) Deci, când zic rău, gândiţi-vă la rău-rău! Alăptând de la unica sursă validă ajunseseră nişte mutanţi. Erau ca-n reclamele la silicoane, dar exact pe dos: partea defectă era o obrăznicătură fermă, cu nasul mândru-n vânt şi juca rolul de "before", iar cea funcţională, ca un prezervativ umplut cu apă, ar fi fost "after"... Da, vă înțeleg, şi pe mine m-au trecut fiorii, aşa că m-am supus. Mai ales că puiul meu părea să se simtă bine în braţele masive în care eşuase, o mămoaie din alt salon. Una cu lapte stereo, vorba asistentei.

            (Nu vă spun ce-a-nsemnat incidentul ăsta pentru cel care mă siliconase: i-am făcut măcelarului un scandal monstru, să-i iasă pe nas tratamentul criminal urmat de mine ca să suprim lactaţia: muls manual, electric, electronic - îmi luase soţul un aparat cu senzori de mamelon, emitea bip-uri ca atunci când parchezi cu spatele; ce nebunii mai fac şi japonezii ăştia! -, îndopată cu hormoni, inhibitori de oxitocină, atenuatori de paradezoxiribo-nu-ştiu-ce... Ce mai încoace şi-ncolo, am trecut prin "Vineri 13", horror moartea! Ca să nu-i distrug cariera, mi-a propus un deal: operaţii estetice free pe viaţă. Mie şi familiei, a completat mama, care mă asista la negociere...)

            Problema cu laptele am rezolvat-o definitiv un pic mai târziu şi cu ajutorul medicilor am găsit cea mai bună soluţie. Grasa aia o alăptase doar o zi și jumătate și puiul a început să facă nazuri la mine-n braţe. Mi-au explicat asistentele că de vină era legătura laptelui, denumirea oficială. Mi-au zis că n-am ce-i face, să accept realitatea, dar mie mi s-a urcat sângele la cap. Păi, bine, mă, nene, îmi mănânci zilele nouă luni, te nasc şi acum te ataşezi de o nimeni-lume? Mă trădezi pentru o gură de lapte? Am aranjat externarea rapidă a doicii de ocazie, iar bebe a trecut urgent pe lapte praf, că şi ăla-i bun. Milioane de copii cresc cu aşa ceva şi uite că n-a murit niciunul.

            În afară de necazul cu sânul drept, lucrurile au evoluat normal şi-a urmat externarea. Ăsta-i un pas foarte important în viaţa mămicii: pentru prima oară în viaţă iese în societate cu odorul şi-l prezintă Lumii. Puiule, aceasta este Lumea, Lume, acesta este Puiul! Miracolul tău personal faţă-n faţă cu miracolul public! Lumea vede că a devenit mai bună odată cu naşterea copilului tău, copilul află că va primi moştenire acea Lume de la tine, că o va conduce când va fi mare. Ce să vă spun, sunt nişte chestii de mare excepţie în întâlnirea asta... Pe de altă parte, ca mămică traversezi acum şi momente de cumpănă. Adică, urăşti spitalul şi te bucuri că scapi de acolo, dar instituţia aia-ţi oferă proximitatea unor oameni de specialitate, care ştiu să răspundă oricăror provocări legate de sănătatea şi securitatea copilului. Când pleci de acolo te rupi şi de sursa de informaţie. Noroc cu telefonia mobilă, că putem apela pe oricine, de oriunde şi oricând. (Eu efectiv nu ştiu cum se descurcau mămicile pe vremuri...) În sfârşit, să o pornim spre casă. Nu înainte de a vă sfătui să vă uitaţi cu atenţie la copil. Când îl preluaţi din braţele asistentei, aveţi grijă să fie al vostru. Îl identificaţi prin eticheta ataşată la picioruş, mânuță, whatever. În orice caz, trebuie să corespundă cu cea de pe mâna voastră. Nu alegeţi alt copil chiar dacă vă place mai mult ori aveţi impresia că v-ar sta mai bine cu el în braţe.

Ştiu, în mod normal n-aveţi cum să-l confundaţi cu alt bebe, dar e mai bine să punctăm acest aspect foarte clar. Nu de alta, dar copleşite de emoţia momentului e posibil să mai şi greşiţi. Am eu o prietenă bună care a crescut câteva luni un mulatru delicios. A apărut şi-n ziare povestea asta: era băieţelul ăla făcut de un arab cu olteanca aia fierbinte, Constituția, parcă.

Prietena nici măcar nu l-a privit când se externase. Tatăl era în State, că avea nişte necazuri care-i reclamau prezenţa acolo, aşa că micuţul fusese preluat din braţele asistentei de bonă. Şi asta l-a luat pe încredere. Abia o angajase, deci nu şi-a pus întrebări când l-a văzut cam tuciuriu, că habar n-avea că ambii părinţi erau blonzi. Confuzia a ieşit la lumină abia când a plătit tatăl cauţiunea în State şi s-a întors în ţară. A fost scandal şi la Maternitate, unde prietena mea, acum cu ochii vineţi şi o buză spartă - o căzătură nefericită în baie, evident -, a cerut plângând analize ADN. (Fie vorba între noi, şi-a furat-o pe bune. Ce fel de mamă eşti tu dacă nu-ţi ţii copilul în braţe nicio secundă, îl dai pe mâinile bonei şi următoarele trei luni te încui în camera ta, că te simţi rău?)

            Să revenim la externarea mea. Mergând spre casă țin minte că am trăit clipe indescriptibile. Chiar dacă mă simţeam groaznic, eram stăpâna lumii, o ţineam în braţe pe prinţesa moştenitoare şi-o duceam spre domeniul său. Era cea mai importantă fiinţă de pe Planetă, doar ea conta, altă preocupare n-aveam: îi este cald, stă comod, vede bine pe geam, aude zumzetul lumii, îi place compania noastră, vorbim prea tare, o deranjează fumul de țigară, vrea să-i cânt un cântecel, vrea o ciocolată, chestii d-astea intime, din relaţia mamă-pui. Am ajuns acasă ca prin vis, am cazat-o în vastul său dormitor, aranjat de taică-su cât fusesem eu internată, şi m-am aşezat lângă pătuţ ca s-o privesc. Cred că am petrecut împreună ore întregi: puiul dormea minunat, eu îi şopteam cât de mult o iubesc şi ce viaţă minunată o aşteaptă, din când în când mai tresărea în somn, o făcea cu graţie şi mie-mi dădeau lacrimile de fericire. Mai strâmba din năsuc şi îngheţam, cine ştie ce coşmaruri intrauterine o bântuiau, dar mă linişteam când vedeam că-şi continuă somnul angelic...

            Acum, poate că bănuiţi deja, dar v-o confirm eu: după naştere se petrece cu tine ceva de nedescris. Te înnobilezi ca persoană, treci puntea divină a maternităţii şi parcă ai dobândit simţuri noi. Fire invizibile te leagă de puiul tău şi începi să ştii când îi e bine şi când îi e rău indiferent cât de departe aţi fi unul de celălalt. Vă dau doar un exemplu, dar vă jur că e beton. Ascultați aici: eram cu nişte prietene la o cafenea din Mall (puiul meu avea câteva luni). Dintr-o dată mi se face aşa un rău, cumva, parcă mă apăsa o greutate pe piept. Nu mai aveam aer şi m-a trecut un fior rece. Întâi am dat vina pe cofeină, că ne cam întinseserăm la vorbă şi băusem vreo trei cappucino. Nu vă zic: după fix două minute mă sună bona să-mi spună că fata are din nou febră, e moale ca o cârpă, să chem eu Salvarea la care aveam abonament, că proasta le pierduse numărul de telefon... Ce ziceţi de asta?

            Să revin la prima mea zi cu copilul acasă, căci au fost clipe divine. Stăteam şi mă uitam la copil, picasem într-o stare de adoraţie şi realizam că pentru prima oară în viaţă aveam pe cineva pentru care aş fi trecut şi prin foc. Cine era acolo în pătuţ? Cine ţinea ochişorii închişi, pumnişorii strînşi, mâinile ridicate în dreptul capului într-un gest dominator fără echivoc: sunt Şefa, nu mi-e frică de nimic, doar e Mama lângă mine... Mă topeam de dragoste, simțeam că nimic nu putea zdruncina legătura noastră. Noi două aveam să facem lucruri minunate împreună, aveam să cucerim lumea... Reveria s-a făcut ţăndări când s-a trezit. S-a strîmbat urât la mine, parcă nici nu mă cunoştea, a deschis guriţa ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva şi-a-nceput să urle. Era undeva pe la miezul nopţii...

Dacă tot am pomenit de acest prim incident după externare, vă mai dau un sfat foarte important, poate cel mai bun din câte vă pot oferi: indiferent de problemă, nu intraţi în panică (NIP)! Cum bine zicea şi Wolfowitz, fost preşedinte la World Bank, asta-i cea mai mare greşeală pe care-o puteţi face! Comportamentul nostru calm şi demn îi arată lui bebe că noi, mămicile, suntem in charge, controlăm totul cu mână fermă. Bebe trebuie să simtă că-i suntem alături şi-l ocrotim. Că, oricare ar fi problema, noi ştim soluţia şi totul va fi bine. Eu aşa am procedat - nu ştiu, poate din instinct, că nu-mi spusese nimeni - dar a fost OK.

(Din raţiuni de economie a spaţiului editorial, pentru expresia "nu intraţi în panică" vom folosi de acum înainte acronimul NIP. De câte ori veţi întâlni aceste iniţiale de-a lungul lucrării să ştiţi că la asta mă refer. Prefer să folosesc prescurtarea pentru că sunt adepta modului de viaţă eco, fără risipă inutilă de resurse. Şi, vorba aia, toată lumea e cu ochii pe noi, femeile de succes, aşa că trebuie să fim la rândul nostru un exemplu pentru ceilalţi. Comportamentul celor ca noi trebuie să devină un model demn de urmat, să punem cumva umărul la salvarea planetei.)

            Deci, ajunsesem la primul meu contact cu plânsul fetei... Doamne, ce m-am speriat! A fost îngrozitor! Vreo zece minute am plâns şi eu şi-am stat ca paralizată lângă pătuţ. Fata urla, iar eu pur şi simplu nu ştiam ce are şi cum s-o opresc! Eram singură - tatăl era ca de obicei la o întâlnire de-a lui de afaceri -, disperată, deci nu-mi rămânea decât să-i sun pe medicii de la Maternitate. Ei o-ngrijiseră până atunci, trebuia să ştie ce-avea şi-acum. Nu vă spun că am făcut turul telefonic al tuturor (la vremea aia aveam o agendă destul de subţire) şi mi-au dat reject în unanimitate. Parcă se vorbiseră între ei, nenorociţii! E drept că şeful clinicii mă avertizase încă de când mă conducea spre ieşirea din spital. Mi-a spus că toţi banii din lume nu-mi dau dreptul să-l sun din minut în minut, să-l scot din operaţie sau să-l deranjez de la consultaţii ca să-l întreb ce să fac cu copilul... Un nesimţit! Nu-l sunasem decât de vreo patru ori, că nu știam cu ce să-mbrac fata la externare, și el, gata, îmi făcea figuri. M-am descurcat şi fără el - în scurt timp am făcut rost de numerele de telefon de la toate ambulanţele particulare -, dar atunci m-a durut.

            Nu-mi place să sar de la una la alta, dar poate că merită menţionat încă de acum că în primele luni de viaţă bebeluşul vostru nu va face altceva decât să mănânce, să doarmă şi să urle. Să nu credeţi că ar fi ceva în neregulă cu el. Aşa fac toţi! Iar plânsul, o să râdeţi, are cauze dintre cele mai banale: foame, frig sau umezeală la funduleţ. Asta-i tot! Acel necaz de la care pornisem povestea, şi din care m-a scos o doctoriţă înţelegătoare de la SMURD, era legat de un scutec ud. O izbucnire de o forţă incredibilă pentru atâtica... (Apropo, boii ăia au vrut să mă şi amendeze! Parcă erau proşti, nu înţelegeau că asta-i raţiunea de a exista a instituţiei lor: îi chemi doar când situaţia e groasă rău.)

            Vă spun toate aceste lucruri ca să-nţelegeţi, dar și să evitați trauma prin care am trecut eu atunci. Imaginaţi-vă că eram singură cu un bebe care răcnea şi nu ştiam ce să-i fac... Cumplit! În acelemomente am hotărât s-o chem pe mama și v-am sfătuit și pe voi să faceți la fel. Nu mai suportam să trec prin asta: să mă uit la copil cum ţipă, să nu ştiu ce să fac, să nu-mi răspundă nimeni la telefon şi să paralizez de spaimă. Cu mama mea alături a fost altceva, ea a ştiut cât de cât cum să acţioneze în clipele de cumpănă. (Acuma, să nu credeţi că aşa scăpaţi de toate necazurile. La mine, venirea mamei a rezolvat doar parţial problema: ştiam că e acolo, că mă pot odihni şi eu un pic, că are cine să se ocupe de copil. Mai târziu am văzut că și ea avea două mâini stângi, era cam în plus. La fiecare criză observam asta. Încerca să mă liniştească prin calmul afişat, dar nu-şi amintea nimic din ce-mi făcuse mie când eram mică. Plus că era depăşită de tehnologie. Dacă vă puteţi închipui, habar n-avea că scutecele-s de unică folosinţă. Mă şi-ntreba de ce-am luat atât de multe, c-o să crească fata şi-or să-i rămână mici. Le spăla sau doar le storcea, în funcţie de treabă, le punea pe calorifer şi le refolosea... Deci n-a prea fost nicio sfârâială, mai mult m-a-ncurcat. Dar, ca soluție de moment, e OK.)

            Să revenim la fată şi la cum ne-am descurcat noi cu ea. Ca exemplu de program din primele sale săptămâni de viaţă, vă pot spune că seara chemam Ambulanţa. Întotdeauna! Nu de alta, dar cum începea să se lase întunericul, se punea şi micuţa mea pe urlat. În primele minute plângea normal, ca toți copiii, apoi se-nvineţea de atâta răcnit şi-nnebuneam de frică. Plângeam şi eu cu disperare - eram la-nceput, cu stresul pe mine cât casa -, dar mama ridica din umeri şi-o ţinea pe a ei: "n-are, dragă, nimica, stai liniştită; las-o să urle, că-şi formează plămânii". Şi pleca înapoi în camera ei, la televizor. Explicaţia asta mă exaspera, aşa că începeam să sun după ajutoare. Mama venea din nou la pătuţ, îmi zicea că exagerez şi se enerva, mă enervam şi eu şi uite aşa începea cearta. I-o luam pe fată, să-i arăt eu cum se ţine un copil în braţe ca să nu mai plângă, ea o smulgea înapoi, că se pricepe mai bine la bebeluşi, că doar m-a crescut şi pe mine, şi uite ce bine am ajuns. În timpul ăsta, fata mea urla tot mai tare. Era o nebunie totală până apărea specialistul şi ne rezolva criza.

            Nopțile, ca nopțile, dar să știți că nici în timpul zilei n-aveam pace. La interval de câteva ore puiul se trezea şi ghiciţi ce-mi făcea: urla cu toată puterea! Refuza biberonul (cred că amintirea doicii era încă prea proaspătă în memoriuţa ei de zânică), se zbătea când încerca mama să-i schimbe scutecul ori hăinuţele, plângea când o tot întoarcea de pe o parte pe cealaltă (auzi prostie, cică să-i rămână capul rotund, să nu se turtească, numai d-astea îmi făcea). Pe scurt, mă teroriza! În timpul ăsta, tatăl puiului era, evident, plecat. Se ducea cât mai departe de casă! Cred că o făcea dinadins: îşi aranjase toate călătoriile din an exact în acea perioadă. Venea foarte rar şi stătea puţin, cât să-şi umple geamantanul cu schimburi curate. Şi, ca un făcut, nimerea doar în perioadele de acalmie, că fata parcă-l simţea că intră-n casă şi tăcea imediat. Mă şi-ntreba ce cărţi am mai citit, ce filme am mai văzut, ce muzică ascult, dacă nu cumva mă plictisesc în postnatal... Îmi venea să-i dau cu ceva în cap!

            Să tragem linie şi să adunăm, căci n-ajungem nicăieri cu amintirile astea înșiruite aici. Deci, din scandal în scandal şi din ambulanţă în ambulanţă am dus-o vreo trei săptămâni de zile. Eram oarecum ca la birou, înconjurată numai de incompetenţi, dar aveam toată bunăvoinţa din lume şi luptam să le duc eu pe toate. Pe mama, chiar dacă mă enerva groaznic, o foloseam la problemele curente, iar fraierii de medici, chiar dacă-mi reproşau tot timpul că-i chem aiurea, îmi erau de folos în situaţiile grave. Bărbatul meu era absent, iar pe fetiţă n-o pun la socoteală, că ea era ocupată cu altceva: să mă chinuie pe mine ca pe hoţii de cai.

            Într-o bună noapte am avut însă timp să reflectez un pic asupra situaţiei, să văd unde ajunsesem. Aveam pe cap toate aiurelile din lume. Vezi de ce răcnește fata. Vezi de ce tace, că și activitatea asta devenise suspectă. Numără de câte ori a făcut pișu pe zi și compară cu graficele din manual, să vezi dacă-i sănătoasă. Cântărește-o, că evoluția greutății e vitală chiar și la această vîrstă. Caută-i scutece (mama mea le tot ascundea pe alea noi, să nu le consum. Zicea să-i punem d-alea purtate, că le spălase ea bine), biberoane şi tetine curate (o obligam eu să le sterilizeze de două ori, că-i era lene, zicea că-i OK doar o dată, să nu m-agit degeaba). Spune-i de ceaiurile cu care s-o spele la funduleţ, infuziile pentru şters la ochi, cremele pentru pielicica iritată. Supravegheaz-o cum îi taie unghiuţele, ca să nu se zgârie micuţa pe faţă. Vezi cum îi îngrijeşte găurelele pentru cercei, să nu se infecteze. Vezi cum o îmbracă, cum o dezbracă. Pune-o să-i verifice ombilicul, să-i ia temperatura. Pune-o să verifice dacă fata a luat în greutate conform diagramei, și dacă nu, să-i mai dea ceva de mâncare ori să-i taie rația de lapte, ca să menținem copilul în parametri optimi. Ce să vă spun, erau mii şi mii de chestii mărunte de care trebuia să am eu grijă, că mama mea se mișca și încet, și prost. Cu medicii, altă tevatură: nu-i dădeau niciodată medicamente, spuneau că n-are nimic şi că iar i-am chemat degeaba, de ajunsesem să apelez de fiecare dată altă firmă de ambulanțe, să n-am scandal. Nu-mi dădeau un tratament, acolo, s-o mai calmeze un pic. Nu tu un sfat, să ştiu ce-am de făcut mai departe. O țineau tot cu “stați liniștită, doamnă”. Şi eu? Eu unde mai aveam loc în ecuaţia asta? Când să am timp să mă gândesc şi la viitorul fetei? Când să am grijă de mine, că eram toată o rană? Plus că trebuia să mă şi mulg, că-mi plesnea sânul de atâta lapte. Doamne, cât îl blestemam pe ăla care mă tunase...

            Cum să vă spun: după analiza asta foarte serioasă mi-am dat seama că o pornisem la drum cu stângul şi am zis pur şi simplu STOP! Aia nu era viaţă! Ajunsesem la capătul puterilor, mă urcam pe pereţi de nesomn şi de nervii provocaţi de copil, de mama, de bărbatul meu, de medici, iar fata mea tot prost era îngrijită. Ca dovadă, plângea mereu. Trebuia să fac ceva, aşa nu mai puteam continua! Soluţia: o lovitură genială. Am făcut și acasă ceea ce făceam zilnic la birou, ce mă pricepeam eu mai bine: am devenit manager. N-avea sens s-o mai supun pe fetiţă la experimente, să-nvăţ pe ea o meserie nouă, aşa că am aplicat principiul sănătos lansat de Tom Peters, cel mai deştept bărbat de care am auzit eu vreodată: îţi trebuie un om bun într-o poziţie cheie? Încearcă o femeie! Prietenele mele dăduseră deja sfoară-n ţară că-mi trebuie bonă şi am avut noroc să găsesc rapid una potrivită: două limbi străine, pian şi recomandări de la familii OK. Ca să nu mă doară capul, i-am angajat pe post de consilieră şi o pediatră pensionară şi semi-paralizată, cu care se mai consulta ea telefonic. În formula asta de lucru eram acoperită full. Fiecare îşi vedea de treaba ei şi mie nu-mi rămânea decât să continuu supravegherea din umbră şi să iau decizii când situaţia ar fi impus-o.

            Vă daţi seama că din acel moment am putut privi mai încrezătoare spre viitor, mai ales că după vreo trei zile, cât i-a luat să se convingă că nepoata-i pe mâini bune, şi-a făcut şi mama bagajele şi-a plecat acasă, să exaspereze pe altcineva cu mişcările ei stângace. După încă o săptămână am scăpat chiar şi de Ambulanţele din faţa casei. Cele trei firme pe care le sunam de obicei au constatat că numărul apelurilor mele scăzuse sub zece pe zi, aşa că şi-au retras la sediu unităţile medicale de urgenţă puse la dispoziţia mea 24/7.