Toţi medicii ne recomandă să ne scoatem bebeluşii la aer
curat ca să le stimulăm creşterea. E foarte bine să le urmăm sfatul, dar cu
atenţie. Eu ţin minte că de pe la vârsta de două luni i-am făcut puiului un
program foarte riguros de plimbare. Şi cu bonele mele, şi cu cele angajate de mama. Totul, până mi-a atras o prietenă atenţia asupra poluării.
program foarte riguros de plimbare. Şi cu bonele mele, şi cu cele angajate de mama. Totul, până mi-a atras o prietenă atenţia asupra poluării.
Acuma, şi prima mea bonă-mi spusese că-n parc e praf și
miroase urât, dar cine o asculta? Oricum, nu prea aveam încredere în ea, aşa că
mă ocupasem de securitatea lor în stilul meu. Îi luasem dispozitiv de
autoapărare cu ultrasunete împotriva câinilor vagabonzi, ieşea din casă doar
însoţită de bodyguard, iar căruciorul - ea habar n-avea - era dotat cu cip de
localizare prin GPS. Dar la ceea ce respira puiul nu mă gândisem nicio clipă. Am
luat în serios avertismentul - prietena mea lucra la o multinaţională din
industria farmaceutică, le ştia p-astea cu otrăvurile -, şi-am făcut ce face
orice mamă responsabilă: am închiriat un laborator mobil pentru controlul poluării
mediului, să-mi verifice parcul. Ştiam pe cineva care avea un unchi la o Agenţie
Judeţeană de profil...
Maşinăria avea toate
analizoarele cu putinţă, inclusiv pentru determinarea pulberilor în suspensie,
şi nu vă spun ce valori de coşmar au ieşit la măsurători. Specialiştii de pe
laborator mi-au alcătit şi harta toxică a traseului urmat de comoara mea în
timpul plimbării: bioxid de sulf de trei ori peste valoarea admisă, hidrogen
sulfurat peste limita superioară de detecţie, bioxid de azot cu 30 de procente
peste limită, monoxid de carbon aproape de concentraţia letală, pulberi în
suspensie nu-ştiu-câte mii de micrograme pe metru cub etc. Conform modelului
matematic folosit la interpretarea datelor, care reducea marja de eroare la o
zecime de procent (cu deriva de etalonare a aparatelor inclusă!), toxinele de pe
acest drum ar fi trebuit să-mi omoare fetiţa din sută-n sută de metri!
Nu vă spun ce criză de
isterie am făcut când am văzut cifrele. Eu mă chinuiam să-mi cresc nestemata
cât se poate de bine şi mi-o omorau ăştia cu aerul lor infect? Imediat mi-am convocat bărbatul la o şedinţă. Dacă tot zicea el
că exagerez, că sunt nebună, acum urma să-i prezint dovezi. Nesimţitul şi-a
trimis un consilier la întâlnire, cică n-avea timp, dar măcar era unul expert în
toxicologie. În faţa datelor s-a speriat şi el, iar seara mi-a venit bărbatul
acasă cu flori şi scuzele de rigoare. Mi-a spus să iau măsuri, să fac ce vreau,
numai să protejăm fata... Asta era viaţa noastră: când greşeam eu, eram nebună;
când greşea el, scuză-mă, n-am avut toate informaţiile...
Iniţial m-am gândit să ţin copilul numai în casă. Măcar
acolo aveam purificatoare de aer în fiecare cameră, iar în dormitorul ei instalasem
chiar două, unul cu funcţii auxiliare de umidificare şi simulator de salină.
Dar nu era nici asta o soluţie, să devină prizonieră în dormitor de la vârsta
aia. Aşa că am schimbat radical perspectiva şi am conceput un program de
plimbări la munte. Doar la munte. Am prospectat împrejurimile cu utilajul, că-l
împrumutasem pentru o săptămînă, şi am ales ca loc de respirat pentru bebe cea
mai apropiată staţiune montană cu aer curat.
În fiecare zi o trimiteam acolo cu limuzina, să o plimbe bona
la baza pârtiei, unde era aerul cel mai pur. Vomita sărăcuţa tot drumul, mai
ales pe serpentine, dar calitatea aerului era ireproşabilă. Trebuia să se
chinuie şi ea puţin, doar era pentru sănătatea ei. Ţin minte că mai târziu i-am
angajat şi un monitor de plimbare, ca să se mişte corect. Preparatorul universitar
mă cam plictisea şi-l concediasem, iar cel nou era un puşti simpatic de prin
zonă, cred că n-avea nici 17 ani. Întâi l-am pus în contact cu fostul trainer ca
să-şi armonizeze cumva programele de studiu şi i-am dat drumul la treabă.
M-am felicitat pentru decizie şi ajunsesem să fiu de două
ori mândră de fată: acum avea parte de cel mai bun training ever în domeniul exerciţiilor fizice şi,
mă laud un pic, primea evaluări tot mai bune... Puştiul ăsta era de fapt
monitor de schi, dar în anotimpurile calde făcea şi alte joburi. Lucra cu puiul
meu cam o oră pe zi şi să ştiţi că se vedea: pe drumul de întoarcere fata nu
mai vomita deloc. Îmi povestea bona, a doua angajată de mama mea, că parcă ar fi
avut tendinţa să verse, mai ales pe serpentine, dar nu-i mai ieşea nimic din guriţă.
Şi când ajungea acasă păpa cu mare poftă orice-i dădeai, plus că golea și vreo trei
biberoane cu ceai. Normal: aer curat, de munte...
Monitorul
îmi plăcuse de când îl angajasem. Iar când mi-a zis bona că-ntr-o dimineaţă
însorită îl văzuse la bustul gol şi că ar fi mers o dată (foarte vulgară,
cucoana; femeie bătrână şi numai la tăvăleală îi fugea mintea), m-am dus şi eu
la un antrenament, aşa, de curiozitate. Curăţel, cu bun simţ, trăsături plăcute,
chiar frumuşel, înalt, cu ochi luminoşi şi tenul pătat de o acnee discretă.
Avea şi-un semn din naştere, o pată adorabilă în formă de stea de mare pe fesa
dreaptă... În sfârşit, amănuntele nu contează. A fost un profesor bun, mi-a
părut rău când ne-am despărţit. Când a devenit major şi-a luat paşaport şi a
plecat din ţară: îşi găsise un job undeva prin Elveţia... Ne ia toţi băieţii
buni globalizarea asta blestemată...