7.1. pregătiri de şcoală

            Ne apropiem de finish cu acest compendiu şi ajungem cu expunerea la o perioadă cu totul specială din viaţa copilului. Sunt anii în care în care jobul de mamă se simplifică enorm. De-a lungul
timpului misiunea ta a căpătat un contur precis, targeturile s-au clarificat, la fel şi tacticile, iar pe la şase ani aplici deja numai strategii verificate. În rest, nu mai ai decât să culegi roadele muncii tale. Şi eu, credeţi-mă, aveam ce culege. Realizam asta când mai ieşeam şi noi în lume şi discutam ca fetele. Pentru că, şi vă spun eu că aici e problema, voiam să fiu pentru fata mea cea mai bună prietenă, nu doar mamă. Vorbeam câte-n lună şi-n stele, o întrebam ce băiat de la grădi îi place şi de ce, pe care dintre fetiţe o urăşte mai mult, cum arată tăticul nu ştiu cărui coleg (se pricepea foarte bine la oameni, îi descria clar şi la obiect, nu se pierdea în detalii inutile). În sfârşit, discutam chestii d-astea intime, ca între mamă şi fiică, prin care-i sondam sufletul şi mă familiarizam cu mediul în care fata petrecea vreo şase ore pe zi. O întrebam şi ce vrea să se facă atunci când va fi mare. Şefă! Ăsta era răspunsul ei întotdeauna şi mă topeam de fericire. Toată viaţa pentru asta o pregătisem şi iată că, în ciuda vârstei fragede, băgase la cap. Creştea inima în mine când vedeam cât de bine o crescusem.

            Acum, închipuiţi-vă satisfacţie mai mare ca asta: să ştii că ţi-ai programat copilul pentru ceva, nu contează ce, şi să vezi că softul tău rulează perfect, fără bug-uri, fără blocaje de sistem. Ce poate fi mai frumos în viaţa unei mame-manager? Tot training-ul organizat pentru ea se dovedea eficient. Coaching-ul dădea roade nesperate. Şi nu erau de neglijat nici şedinţele mele de pregătire. Că doar nu mă lăsam pe mâna altora, de educaţia ei mă ocupasem temeinic inclusiv eu.

            Să vă spun cum făceam. De ceva vreme începusem s-o aduc la firmă. O puneam la masa de consiliu şi chemam câte un subaltern ca să şterg pe jos cu el. Sau convocam conducerea vreunui departament. Le ceream rapoarte, le desfiinţam rezultatele, aruncam hârtiile pe jos, ţipam, îi făceam leneşi, incompetenţi, îi penalizam, îi ameninţam pe toţi cu concedierea şi-i trimiteam înapoi la muncă. (Apropo, binecuvântată fie recesiunea asta: ca manageri am prins puteri la care înainte nici nu visam!) Îmi supravegheam cu mare atenţie toate gesturile, toate replicile. Pe de o parte, nu voiam să mă cuprindă orgasmul puterii, care câteodată e la fel de intens ca ăla din pat. Pentru binele fetei trebuia să rămân lucidă, să pot analiza modul cum priveşte ea situaţiile astea de conflict, cum recepţionează informaţiile noi. Totodată, voiam ca şedinţele alea să fie adevărate lecţii de leadership. Căci până la urmă asta era problema: dacă nu de la mine, atunci de unde să înveţe micuţa treburile astea?

            Ţin minte că după fiecare asemenea şedinţă o întrebam ce a-nţeles şi analizam împreună faptele. O vedeam speriată, da-i citeam în ochi şi mândria că mămica ei fusese atât de tare, că eu declanşasem uraganul şi că toată şleahta aia de fraieri tremurase cu privirile în pământ în faţa mea. Îi mai explicam eu ce-nseamnă să fii o şefă bună şi înţelegea aproape tot, ca un om mare. Doar faza cu lămâia pusă pe mijlocul mesei de consiliu nu i-am tradus-o. Urmează să descifreze ea singură codul ăsta când o fi mare... D-aia vă spun: copiii-s extrem de inteligenţi, nu mai băgaţi botul la tâmpeniile spuse de aşa-zişii experţi. (E cazul s-o recunoaştem: au şi ăştia limitele lor; tu, ca mamă, ştii oricum mai bine ca ei, nu-ţi trebuie diplomă de parenting pentru asta.)

            Să ne concentrăm totuşi pe pregătirile pentru clasa întâi, că aici ajunseserăm. De ceva vreme gândurile mele se îndreptaseră spre branding-ul fetei. Căci vă spun eu care-i problema aici: când se apropie de vârsta şcolară, copilul suferă o transformare fundamentală. Mi-au spus-o şi psihologii: cică ar fi un fel de revoluţie identitară. Copilul începe să conştientizeze că emblemele succesului sunt necesare, dar nu şi suficiente, că relaţionarea cu ceilalţi este totuşi cea care-i asigură locul în societate.

            În cazul ei ar fi fost şi greu să nu-şi dea seama. La grădi, liderul era un coate goale, care venea de acasă cu tramvaiul, dacă vă puteţi închipui aşa ceva. Nici nu ştiu cum de ajunsese în grupa ei, cum de-mi scăpase la preselecţie. N-avea bonă, n-avea maşină, nici măcar mobil, părinţi cu educaţie zero, dar bun la adunări şi primul în ierarhia internă. Un adevărat şef de haită: tot ce făcea era imitat rapid de ceilalţi. Nu vă spun că într-o zi a apărut cu un tatuaj luat de la nu ştiu ce acadea ieftină, gumă sau aşa ceva. A doua zi toţi copiii aveau d-astea pe ei. Era şi fata mea plină, că-i luase proasta de bonă un bax... Clar că următorul pas în devenirea ei trebuia să privească rebranduirea. În perspectiva carierei şcolare fata mea trebuia să-şi consolideze imaginea de prinţesă frumoasă, deşteaptă şi stilată, la care urma să adăugăm câteva nuanţe de bad girl. (Mai cunoaştem şi noi publicitari, ne pricepem cât de cât...)

            De chestia asta recunosc că m-am ocupat personal şi cu mare atenţie, căci ce poate fi mai frumos pentru o mamă decât să inducă copilului disonanţe cognitive ca să-l aducă pe drumul cel bun? Evident că nu urmam modelul colegului alfa, chiar dacă era number one. Ăla era băiat. Şi nu m-apucam eu să-mi învăţ fata să spargă geamuri cu I-Pod-urile celorlalţi, să le fure senvişurile din ghiozdan ori să le dea brânci pe scări, să-şi spargă dinţii. (De înjurat învăţase deja. S-o vedeţi ce porcărele-mi zicea mie când se enerva! Focoasă ca mămica, dulceaţa mea...) Aşadar, mi-am propus să rezolv problema pe calea soft, prin manipulări de o precizie chirurgicală şi efecte infinitezimale, dar vizibile când le cumulezi. Cheia: vestimentaţia şi accesoriile.

            M-am dus aşadar la consultantul meu de fashion, că se pricepea. Persoana asta (nu-i pot spune nici băiat, nici fată, că nu era nicicum, sau era ambele la un loc), un tip haios, Vasile în buletin, Căţe pentru prieteni (un fel de Pisi, dar adaptat la identitatea lui sexuală), mi-a deschis ochii asupra tuşelor caracteristice firilor rebele cu accente macho. Până la urmă, din toată frământarea asta am scăpat chiar ieftin: am schimbat culorile dominante ale hăinuţelor, am trecut pe croieli un pic mai aspre, spre office, aşa, i-am mai luat un mobil în nuanţe metalice şi am dotat-o cu nişte pandantive purtătoare de mesaj. Câţiva ani am pace.

            Misiunea mea legată de imagine nu s-a-ncheiat aici. Am aflat din cartea unui psiholog canadian că undeva în zona vârstei de 8 ani la copii se accentuează dorinţa de a fi populari printre ai lor. E o formă specială de leadership, una cu pronunţată tentă socială, nu belicos, ca-n grădiniţă. Atunci va fi nevoie de o nouă intervenţie şi am început să mă pregătesc. Am deja o listă de nume, câţiva consultanţi de imagine din două agenţii de PR politic, dar încă nu m-am decis cu cine voi lucra. Săptămâna viitoare am primul interviu. Oricum, important e că ştiu ce m-aşteaptă şi mă pregătesc.

            Ca o paranteză, să nu credeţi c-am început să mă ocup de imaginea fetei abia la şase ani. Dacă n-am zis nimic până acum nu-nseamnă c-am neglijat aspectul. Dimpotrivă, am dat-o la televizor de multe ori: ştiri despre grădiniţe de performanţă, despre cursuri pentru copii supradotaţi, a fost şi un teledon umanitar pentru copiii defavorizaţi la care fata mea a donat în direct 500 de euro din banii ei. A avut ştiri şi la radio, pe un post străin, când cu un concurs de istoria europeană a sporturilor dispărute (comoara mea a prezentat un referat despre oină). Barem în ziare şi reviste nu vă spun de câte ori a fost.

            De fapt, prima ei apariţie în mass media a fost pe la opt luni, în versiunea glossy. Pe copertă în braţele mele şi la pagina 12 cu un text despre mămicile de succes. După câţiva ani, când am avut timp să mă gândesc si mi-am dat seama că notorietatea e importantă şi la cei mici, mi-am alcătuit chiar o echipă de şoc: specialişti în jurnalistică împrăştiaţi în toate marile redacţii. Mă costă de mă rup, dar când e vorba de chestii d-astea nu te mai uiţi la bani, mai ales că şi satisfacţiile sunt frecvente. Unul postează pe blog articole despre ea, iar ceilalţi mă sfătuiesc în permanenţă unde, când şi-n ce s-o implic pe fată astfel încât să fie vizibilă, să devină un brand cu greutate. Şi nu prea dau greş. Deja mi s-a întâmplat să merg cu puiul pe stradă şi să-i aud pe alţi copii spunând "uite-o p-aia de la teve". Deci puiul meu e mini-vedetă! Şi se mai face! Bazaţi-vă pe mine, că nu stau degeaba.

            Să revenim, că se apropie şcoala cu paşi repezi şi n-avem timp de pierdut. Uite atâtica mai e pâna la toamnă şi o mămică în situaţia asta are pe cap o mulţime de probleme, căci copilul nu trăieşte doar din imagine. Vă spun că i-am luat deja rechizite din Anglia (e o librărie micuţă în incinta Universităţii Oxford). I-am făcut şi uniforma pe comandă, deşi ăia de la casa de modă milaneză au cam strâmbat din nas: cică de unde să găsească ei material în pătrăţele alb-albastre pentru sarafan? Aveau cu pătrăţele, dar nu la cotele şi în nuanţele cerute de mine. În sfârşit, s-au descurcat ei cumva, au promis că mi le vor trimite peste o lună. Îi mai trebuie fetei hăinuţe şi pentru petrecerile cu colegii, căci viaţa socială a copilului şcolar e foarte importantă. Eu n-am putere să mă mai ocup şi de asta, aşa că am angajat om să bată magazinele, să nu mai pierd eu vremea. E arhitecta aia care i-a fost şi bonă la un moment dat, cred că v-am mai zis eu despre ea. Nu vă spun, i-a cumpărat nişte outfit-uri geniale! La şcoală va fi cu siguranţă trend-setter. Abia aştept să aibă şi un prieten, să-i verific dosarul şi, dacă se califică, s-o înveţe mama cum să se îmbrace pentru întâlniri şi cum să-l învârtă pe degete...

            Tot pentru viaţa şcolară i-am angajat şi şofer. Eu n-o să am timp s-o duc la cursuri, bona asta de acum va pleca peste trei luni în Spania, că are toată familia pe acolo, şi nu ştiu dac-o să mai găsesc una cu permis, aşa că mi-am luat om special pentru jobul ăsta. Înainte a lucrat la o firmă de transport valori, aşa că se pricepe. A strâmbat el din nas că i-am impus chipiu la uniformă, dar era prea drăguţ ca să-l las să plece, aşa că i-am făcut o ofertă financiară de nerefuzat. (Nu, fetelor, n-am făcut prostioare împreună, chiar dacă-mi place. Acum am un iubit nou-nouţ şi cred că-i un long term commitment. Pe şofer îl ţin de rezervă. Viaţa m-a-nvăţat să pun deoparte pentru zile negre...)

             Am ajuns şi la cadoul meu secret pentru absolvirea grădiniţei (abia aştept să i-l arăt, cred c-o să sară-n sus de bucurie). N-o mai las să meargă cu maşina mea de oraş, îi iau una doar a ei! De fapt, îi iau mai multe. Yes, fetelor, I'm that good: am negociat cu o firmă de leasing un super-deal: contract pe opt ani cu clauza că-n fiecare vară le dau maşina la buy back şi să iau alta nouă. Vorba aia: la valoarea noastră, doar n-o să meargă la şcoală doi ani la rând cu aceeaşi maşină...

            Ce să vă mai spun, că sunt fără număr şi pregătirile sunt abia la început. Am înşirat aici doar lucrurile mari. La amănunte nu mă mai bag, mai ales că şi astea diferă de la copil la copil - evident, în funcţie şi de mămică -, iar trendurile se schimbă rapid. Sper c-aţi înţeles esenţa şi că, având exemplul meu, veţi reuşi să vă creşteţi copiii cum trebuie, să-i pregătiţi pentru viaţa şcolară, să le arătaţi cât de mult îi iubiţi. Şi mai sper că v-a trecut sperietura, că v-aţi dat seama de un adevăr elementar. Până la urmă, dacă te pricepi cât de cât la management, nici nu-i greu să fii o mamă bună.