daniel.mafteiu.2: 3. copilul la vârsta de 3-6 luni

3.0. generalităţi

Orice medic pediatru îţi va spune că, în primele luni de viață, puiul e o ecuaţie plină de necunoscute şi evoluează după parametri bizari, de neînţeles pentru mintea adultului, însă odată ce a împlinit trei luni
situaţia se schimbă vizibil. Aşa e şi-n realitate: bebe a luat în greutate şi s-a lungit, nu mai e aşa vulnerabil la boli. Apar şi primele manifestări de inteligenţă: stă pe burtică şi ridică puţin căpşorul, te urmăreşte cu privirea prin cameră, gângureşte, te recunoaşte şi, foarte important, dă semnele unui început de proces comunicaţional bidirecțional, în care te poţi implica.

Evoluţia asta se răsfrânge şi asupra ta. În primul rând, bona are tot mai multe de făcut şi trebuie să stai în permanenţă cu gura pe ea. Verifici cum îl şterge la funduleţ, dacă se spală pe mâini înainte să-i pregătească biberonul, îl ţine corect în braţe, respectă programul de vaccinări ori îi dă la timp medicamentele prescrise de medici sau de tine, îi cântă zilnic în engleză şi franceză (eu hotărâsem să n-o forţez pe fată prea tare, zece minute din fiecare erau de ajuns), foloseşte şamponul potrivit la băiţă, i-a administrat comprese cu oţet la picioruţe ca să-i scadă febra etc. Sunt mii de asemenea detalii aparent banale, dar esenţiale pentru copil, şi tu trebuie să fii acolo pentru puiul tău, să veghezi asupra lui, să le rânduieşti pe toate ca la carte. Ăsta-i motivul pentru care între voi doi se cimentează acea relaţie de dependenţă totală. Bebe îţi ajunge la inimă aşa cum nimeni de pe lume n-a reuşit s-o facă, devine sufletul tău pereche, sunteţi contopiţi într-o singură fiinţă și comunicați telepatic de la mare distanță. Poate că nu vei realiza din prima ce ţi se întâmplă, dar dacă sunteţi atente la semne, vei înţelege.

Ţin minte că m-a sunat odată bona, speriată că febra fetiţei nu dădea nicicum înapoi. E drept, copilul ardea încă de dimineaţă, avusese 39 cu 4, dar îi spusesem eu ce medicamente să-i dea şi plecasem la Mall să-i iau cadou. Peste câteva săptămâni urma să-mplinească patru luni și jumătate şi aveam nevoie de ceva deosebit. Darul pentru aniversarea a patru luni îl cumpărasem deja. Şi cadoul pentru patru luni şi o săptămână era luat. Ei bine, nu mă puteam hotărî între mai multe variante - parcă era vorba de jucării, hăinuţe şi electronice, dar nici nu contează. Când mi-a comunicat situaţia, i-am zis proastei să sune imediat la Salvare şi m-am dus într-un suflet spre casă. E şi normal când ştii că puiul tău se simte rău...

Mă panicasem puţin, aşa că întâi a trebuit să mă liniştesc un pic în bar din Mall, cu un shot şi-un fresh de grapefruit, că-mi bătea inima ca nebuna. Când am fost în stare să stau cât de cât pe picioare i-am cumpărat toate lucruşoarele care-mi plăcuseră, să-şi aleagă ea ce-o vrea. Nu vă spun, mă aştepta bona-n pragul uşii, speriată că şi după plecarea Ambulanţei fata tot ardea. I-am ascultat raportul, am făcut repede un duş (transpirasem toată şi de alergătură, şi de emoţie), am înghiţit ceva uşor (file de pui şi iaurt degresat, aşa m-am obişnuit eu să mănânc după-amiaza, mai ales când sunt foarte stresată) şi m-am dus glonţ la puişor.

Febra îi scăzuse între timp şi dormea ca un îngeraş. Când m-am apropiat de pătuţ parcă m-a simţit şi mi-a zâmbit în somn! La astfel de semne mă refer, astea-ţi arată ce nivel de coeziune spirituală ai atins cu puiuţul tău drag...

Pe de altă parte, şi tu ai devenit dependentă de copil, fără el n-ai mai concepe viaţa. E clar că fiecare atingere a lui poartă o încărcătură esenţială, povestea subjugării totale, a iubirii fără margini, că fiecare mângâiere te face să simţi împlinirea divină a maternităţii. Dar un impuls interior nu-ţi dă pace. Am fost dintotdeauna perfecţioniste, am tins spre absolut. Acum, că ne-am revenit după naştere, ne trezim cu motorul ambiţiilor repornit pe nesimţite. Ce caut eu aici? Sunt o mamă bună pentru copilul meu? O fi bebe mulţumit de mine? Cum e mai bine: să stau în postnatal cât îmi dă voie legea sau să mă-ntorc la birou? În mintea ta încolţesc şi alte întrebări. Ce-or face rivalele de la multinaţională? Sigur au săpat-o pe mama copilului meu, dar or fi reuşit să ajungă şi în patul CEO? Îmi periclitează careva poziţia din firmă?

Să recunoaştem cinstit, astea sunt gânduri care apar din secunda când pleci spre Maternitate, dar abia în această perioadă te copleşesc. Abia acum îţi tulbură liniştea suficient de mult cât să te gândeşti foarte bine la rolul tău şi să iei o decizie dramatică: pentru binele copilului mă întorc la muncă!

Vă spun cu mâna pe inimă, e cel mai potrivit moment pentru relocarea centrului de greutate al vieţii tale din dormitorul copilului înapoi la birou. Puiul şi-a schimbat statutul, trecând de la nou născut la sugar. Grijile tale sunt mai puţine, iar spaimele şi trăirile on the edge se mai răresc şi sigur scad în intensitate. Pediatrul ne asigură că bebe s-a întărit şi că prezenţa noastră acasă nu mai este imperios necesară. Ne putem pregăti aşadar de reintegrarea în atmosfera de birou, cu menţiunea că trebuie să-i asigurăm puiului drag toată îngrijirea de care are nevoie. Eu am demarat preparativele pentru această operaţiune cu mult timp înainte, dar aşa sunt eu, adepta profilaxiei pe toate planurile. Am căutat în secret o bonă mai bătrână, care să nu locuiască prea departe şi să cunoască măcar limba română. Oricum aveam de gând să-mi meditez îngeraşul la engleză, franceză şi germană cu profesori dedicaţi, deci n-avea rost să îngreunez căutarea unei îngrijitoare prin condiţionări absurde. Am găsit-o rapid şi, chiar dacă avea alt copil în grijă, i-am oferit nişte bani ca să dea cancel la angajament şi să rămână la dispoziţia mea.

Bineînţeles că asta aveam în minte: bona cea tânără trebuia să dispară înainte de primul meu drum la birou. La cât îl ştiam de obsedat pe tată, nu l-aş mai fi lăsat singur în casă cu fâşneaţa aia tupeistă, mai ales că începuse s-o placă. Şi, oricum, fata nu-mi mai era de folos, îşi îndeplinise misiunea. Mă ferise de bărbat în lunile critice, îl îndepărtase de patul meu, putea să plece. Cu un mascul şantajabil mă descurcam şi singură, oricât de insistent ar fi fost...

Să vă spun şi cum am dat-o afară, că mă roade rău de tot amintirea asta. Obraznica, o luasem de pe stradă, o băgasem în casă alături de copilul meu, îi dădusem pe mână tot ce aveam şi să vedeţi cum mă răsplătea. Am prins-o cu ajutorul camerelor de supraveghere. Tocmai le schimbase bărbatul meu într-un week-end în care îi dăduse liber şi o dusese pe fată la mama. Montase unele de ultimă generaţie, care înregistrează inclusiv audio. Deci, noroc cu tehnica asta, că n-aş fi ştiut ce şarpe încălzesc la sân.

Să vedeţi nesimţire: fetiţa mea era tare bolnăvioară. De vreo trei zile o măcina o diaree rebelă şi făcea caca apos de vreo 25-30 de ori pe zi. Slăbise sărăcuţa, se deshidratase toată şi ajunsese ca o umbră... Ei bine, am surprins-o pe paraşuta aia vorbind la telefon cu cineva şi spunând că ea nu mai era baby-sitter, ajunsese baby-shitter! La asta se rezuma pentru ea boala copilei! La asta o ajutau diploma în Psihologie şi atestatul Toefl: să facă mișto de diareea puiului... A băgat ea texte că se duce la presă, că spune tot din casă, face scandal, dar la mine nu merge cu d-astea. I-am dat un exit bonus generos, ca să lase figurile, am recomandat-o altei mame - o fraieră de la o companie concurentă, pe care oricum voiam s-o spionez -, şi-am încheiat colaborarea prietene. Aşadar, potenţialul scandal s-a încheiat la modul sotto, aşa, plus că am infiltrat un om exact acolo unde aveam nevoie. End of story! (Doar v-am zis că-s tare la crisis management...)

Deci, i-am luat bărbatului jucăria, i-am oferit la schimb o bonă zbârcită şi uscată (s-a scuturat tot când a dat ochii cu ea prima oară, abia atunci mi-am dat seama ce alegere bună făcusem) şi m-am întors la serviciu. Nu ştiu dacă v-am spus ceva despre natura muncii mele de atunci. Încă nu fusesem numită, dar ajunsesem vicepreşedinta de facto a Consiliului de Administraţie şi mâna dreaptă a CEO, aşa că toate contractele corporaţiei treceau pe la mine. Eu eram interfaţa cu marii furnizori şi clienţii importanţi, eu le verificam auditul, eu contrasemnam ofertele, eu dădeam OK-ul pentru orice vânzare şi, mai important, achiziţie. Asta, ca să vă daţi seama ce lăsasem în urmă când născusem şi ce răspundere mă aştepta la birou.

Nu vă spun cât de emoţionată am fost să-mi revăd colegii. Dar şi ei s-au bucurat, căci să ştiţi că eu am avut grijă să-mi construiesc cu subalternii o relaţie corectă, bazată pe respect reciproc, de-aia mă şi iubeşte toată lumea. Deci, ne mai văzusem de câteva ori, că doar o dusesem pe fată la prezentarea oficială, dar una e când te duci în vizită şi bântui câteva zeci de minute prin birourile altora doar aşa, să fie clar că eşti vigilentă chiar şi-n postnatal, şi cu totul altceva e când te duci să-ţi revendici locul. Când impostoarea care te-a suplinit, o subalternă ambiţioasă şi, după cum vă imaginaţi, cât se poate de proastă (făcuse MBA-ul pe şpăgi grele), e obligată să-şi ia catrafusele şi să dispară din biroul tău în văzul lumii. Alta e satisfacţia în acest caz.

Anyway, ştiu că m-am distrat: în primele zile de muncă întrerupeam fiecare şedinţă şi o sunam pe fosta mea suplinitoare. Vorbeam pe speaker, să audă toţi: "dragă, vezi că ţi-ai uitat nişte lucruri aici, vino să le iei că nu le recunosc, sigur sunt ale tale!". Numai gunoaie îi dădeam: cotoare de măr, gume de mestecat lipite sub scaun şi alte mizerii d-astea. Odată i-am zis că-i găsisem în bibliotecă o carte, să vină să şi-o recupereze. Ce hohote au fost când i-am aruncat pe masă Management for dummies, ediţia ilustrată pentru copii... Şi-o fura rău, dar o şi merita. Îşi datora cariera bătăturilor din genunchi şi credea că mă poate da pe mine deoparte, că merita locul meu? Avea tupeu, femeia! (Recunosc, eu le-o recomandasem; înainte să nasc mă rugase CEO să aleg o înlocuitoare temporară dintre cele trei posibile. Pe cine să desemnez dacă nu pe cea mai proastă? A fost o decizie win-win, cu risc zero.)

Trec peste celelalte satisfacţii ale reîntoarcerii la muncă (vă las să vă imaginaţi singure câte mizerii le-am făcut tuturor, să le fie clar că Şefa is back in business). Mai important e raportul dintre prezenţa noastră în firmă şi soarta puiului rămas sub supravegherea bonei. În primele zile eu eram înnebunită de grijă, mai ales că încă n-apucasem s-o cunosc bine pe bătrână şi nu ştiam cât de mult mă pot baza pe ea. Sunam acasă din cinci în cinci minute, dar de cele mai multe ori nu-mi răspundea şi mă îngrozeam. Mă mai linişteam doar când sunam prin vecini şi aflam că la mine totul părea în regulă: nu ieşea fum din casă, nu era vreo ambulanţa în faţa uşii şi nici poliţia. Aşadar, reintegrarea în afacerile firmei a fost anevoioasă, noroc că m-a ajutat bărbatul. În sfârşit, se dovedea şi el util la ceva: din oră în oră trimitea pe careva de la cabinet să verifice că totul e OK la noi acasă. Nici el n-avea încredere în bonă. N-o scotea din "cotoroanţa"...

Perioade mai dificile au fost cele în care puiul a avut oreion, scarlatină, vărsat de vânt şi alte boli contagioase, dar am trecut cu bine şi peste acestea. În primul rând că evitam s-o întâlnesc atunci când era bolnăvioară. Mi se rupea sufletul când o vedeam cum suferă şi efectiv nu mai eram în stare de nimic. În plus, ca să nu intru şi eu în carantină, de câte ori mi se umplea de bube o luam şi-o cazam la babă acasă. Şi mutările astea se dovedeau cât se poate de inspirate: fetiţa mea îşi intra rapid în ritm, accepta schimbarea fără să protesteze, iar eu puteam să-mi văd de viaţă fără teamă că aş încurca-o în activitatea ei zilnică. Dacă aveţi posibilitatea, vă sfătuiesc să procedaţi la fel. Cred că asta contribuie cumva şi la dezvoltarea lor psihosocială, le dezvăluie din fragedă pruncie faţetele multiple ale societăţii, îi face mai adaptabili şi-i motivează o dată în plus să urce treptele ierarhiei sociale.

Dacă tot am apucat să vorbim despre boli, merită să trecem în revistă ameninţările din această perioadă. Întâi vă spun că-ncep să-i apară dinţii şi bebe are dureri atroce scăldate în râuri de bale. Îmi zicea mie un doctor că dacă ne-ar creşte dinţii la vârsta adultă ne-am tăvăli pe jos din cauza suferinţei. Cred şi eu, dar bieţii noştri pui n-au încotro, trebuie să reziste. Iar noi, ca părinţi responsabili, nu putem decât să fim alături de ei şi să le alinăm suferinţa cum putem mai bine.

Ţin minte că atunci când i-au dat incisivii de jos eram la Paris, la o semnare de contract. Urla atât de tare, că o auzea şi bona, deşi era cam surdă. M-a sunat, m-a întrerupt din şedinţă şi mi-a dat-o la telefon. Când am auzit ţipetele n-am mai putut: m-am închis într-un birou şi am plâns vreo oră. Cu alt dinţişor m-a prins la Sofia, controlam activitatea filialei de acolo pentru că aveau scurgeri masive de fonduri, iar şefii de la Londra bănuiau că la mijloc ar fi ceva mânării. Bebe avea şi o viroză urâtă, cu febră de 40 de grade care nu mai scădea, şi era moale ca o cârpă. Atunci ştiu că am chemat chiar eu Salvarea - pentru răceală, nu pentru dinte -, că baba nu reacţiona. Zicea că e deochiată şi să stau liniştită, că a descântat-o ea, i-a stins tăciuni în apă, nu-i nevoie de medic.

Probleme şi iar probleme, asta-i viaţa noastră în această perioadă. Chiar dacă puiul a crescut, contactul cu mediul înconjurător înseamnă noi şi noi boli, provocări tot mai mari şi o doză insuportabilă de suferinţă. La asta se adaugă incompetenţa bonelor, pe care trebuie să le ţinem din scurt şi să stăm tot timpul cu gura pe ele, că fac numai prostii. Iar cînd se impune să le schimbăm fără ezitare, chiar dacă pentru noi asta înseamnă un efost suplimentar. Eu, de exemplu, când avea fata 6 luni a trebuit să învăţ şi spaniola. Noroc că văzusem nişte telenovele şi am talent la limbi străine, eram deja în stare să încropesc un dialog la nivel basic.

Angajasem pentru bebe o nouă bonă, una din Columbia, şi de-abia reuşeam să mă înţeleg cu ea. Era la noi în ţară de vreo opt ani şi mai îngrijise doi copii din lumea bună, dar familiile acestora lucrau la ambasada unei ţări latino-americane, deci vorbeau spaniola acasă şi columbianca nu-nvăţase nicio boabă româneşte. Acum, că o luasem eu, comunicam foarte greu, mai ales prin semne. Am pus mâna pe carte şi am învăţat, ce era să fac? Doar luptam pentru puiul meu... (Pe baba dinainte a concediat-o bărbatul meu. Cică fusese la televizor o ştire cu groapa de gunoi din cartierul nostru, chiar de lângă casa babei, şi-o văzuse pe fetiţa mea! Tocmai avea o nouă boală cu bube, o cazasem la baba, iar asta o scosese la aer şi-i lăsase pe copiii vecinilor să se joace cu ea. O fătucă mai mare o ţinea în braţe şi-o distra cu nişte rotocoale perfecte din fum de ţigară, iar băieţii îi confiscaseră landoul şi făceau un test drive printre gunoaie...)

Nici cu columbianca asta n-am avut noroc. Era cam de-o vârstă cu bărbatul meu, la vreo 50 şi ceva de ani, cu trăsături amerindiene pronunţate, harnică şi posesivă cu copilul, dar o femeie mai degrabă sumbră. Tăcută, cu o privire întunecată şi iscoditoare, ne urmărea prin casă de parcă am fi fost duşmanii. Nu-mi plăcea deloc, dar o luasem după ce aflasem că şi-ar fi dat şi viaţa pentru copil. Ştiu că la familia dinainte se bătuse cu trei hoţi care-i intraseră noaptea în casă. Era singură cu copilul şi cât timp au furat din alte camere n-a avut treabă cu ei, deşi îi auzise. Dar când au intrat în dormitorul lui bebe s-a transformat într-o fiară: pe unul l-a muşcat rău de nas, altuia i-a rupt mâna cu leagănul copilului, iar al treilea a sărit pe geam. Cu asemenea recomandare, normal c-am luat-o...

Era o prezenţă bizară şi se mişca prin casă ca o umbră, n-o simţeai nici când apare, nici că pleacă şi întotdeauna era acolo unde te aşteptai mai puţin. Odată ştiu că mă pregăteam să fac un duş. Am încuiat uşa ca să nu intre nebunul peste mine, că i se aprinseseră din nou călcâiele. Deodată observ lângă cabină o umbră. Ea era! Privea critic tunsoarea inghinală pe care tocmai mi-o făcusem: un amoraş cu săgeata în arc. (Săgeata mai mult o ghiceai, că firele blonde tunse scurt nu se prea vedeau, dar când foloseam un şampon pentru extra-volum era foarte sexy...) Deci, vă spun: efectiv m-am trezit cu ea acolo, lângă mine, apărută de nu ştiu unde, cu privirea aia a ei fixă, tenebroasă, care mă băga în sperieţi...

V-am spus, era ciudată rău, dar nu asta conta. Lui bebe îi era bine. În lunile cât a stat la noi până şi medicii s-au mirat şi, dacă vă puteţi închipui, a ajuns firma de ambulanţe să mă sune pe mine şi să mă-ntrebe dacă era totul în regulă. De unde până atunci îmi scoteau ochii că-i apelez prea des... Pur şi simplu se îngrijoraseră văzând că nu-i mai chemam. Am zis că, dacă insistă, să vină să-l vadă pe bebe, iar doctoriţa s-a şi mirat cât de bine era fata. A revenit după o săptămână, tot aşa, din proprie iniţiativă, dar lucrurile n-au mai fost în regulă. Cică puiul meu avea pupile dilatate, că putea fi vorba de o afecţiune neurologică gravă şi neapărat să-i facă analizele. Opoziţia bonei n-a avut niciun efect, tot i-au luat îngeraşului sânge, de-a urlat sărăcuţa cât au ţinut-o plămânii. Pe urmă a potolit-o imediat: a dus-o în dormitor şi după două minute gângurea fericită. V-am zis că era grozavă!

Mai trist a fost după înc-o săptămână, când mi-au venit cu rezultatele analizelor. Mi-au adus şi poliţia la uşă! Nu vă spun ce scandal a ieşit, şi-a pus bărbatul meu toate relaţiile în joc ca să nu transpire în presă şi să ne trezim cu televiziunile în faţa casei. Columbianca îmi droga fetița cu frunze de coca, un obicei străvechi din ţara ei. Le creştea într-un ghiveci mare, singurul bagaj cu care venise la noi în casă... Cică la ei, la apariţia dentiţiei, mamele mestecă frunze d-alea şi freacă gingiile copilului cu pasta aia greţoasă. Am înţeles-o de la translatorul adus de anti-drog, care a şi recunoscut că, pusă în termenii ăştia, afacerea nu mai ţinea de Administraţie şi Interne, ci de Cultură şi Culte... Culte, neculte, am dat-o afară - cu regret, e adevărat -, iar pe fetiţă am decis s-o cazez acolo unde i-ar fi fost cel mai bine. Am încheiat astfel chinul cu bonele angajate de mine şi am plasat-o cu tot cu problemă la mama mea.

Poate veţi spune că sunt genială, dar în acest caz lauda ar fi nemeritată. N-am inventat eu outsourcing-ul. Relocarea afacerilor în paradisuri fiscale e veche de când lumea. Eu am fost doar suficient de înţeleaptă să aplic acest artificiu managerial la mine în familie. E drept, a fost o decizie dureroasă pentru toată lumea, dar n-aveam încotro: pentru binele fetei eram dispusă la orice sacrificiu. Şi nici mama nu mă putea refuza, deşi îmi tot spunea că vrea să-şi trăiască şi ea a doua tinereţe. Îmi era datoare vândută după ce în ultimele luni făcuse vreo şase operaţii estetice în contul meu (cred că v-am spus, aveam abonament gratuit la un specialist ca să nu-i distrug cariera). Aşadar, la mama cu puiul! Să-i găsească ea bonă dacă vrea şi să ne recăpătăm cu toţii liniştea. Pe la noi s-o aducă doar în week-end sau când îi spun eu să vină. Să am și eu timp să gândesc ce am de făcut pentru copil…