daniel.mafteiu.2: 2.1. îngrijirea prin împuternicit

Aşadar, managementul m-a ajutat să mă scutur de toate prostiile care mă copleşiseră. Vorba aia, ce face un lider? Se-ngroapă în detalii sau analizează the big picture, identifică problemele, caută soluţii şi le
aplică în funcţie de disponibilul organizaţiei? Somnul neregulat, hrana pe care o reclama foarte des, cam la trei ore o dată, regurgitările dese şi cu o dinamică imprevizibilă, mucozitățile, gestionarea ieșirilor de pișu/caci cu tot tacâmul aferent (contorizare, analiză cantitativă, cromatică, olfactivă și de consistență), ritualul băii ce începuse imediat după detaşarea ombilicului, masajul obligatoriu, pielicica iritată, toate astea şi încă multe altele erau problemele. Soluţia: în niciun caz eu! Mă săturasem de şters voma din toată casa (vă daţi seama că mama mea lenevea la televizor ori cu fata-n braţe, tot eu trebuia să mă ocup şi să-i spun pe unde are de curăţat). Apropo, când îi vezi prima oară guriţa aia mică, te și gândeşti: cât de departe poate stropi? Şi-ţi dai un răspuns naiv: atâtica! Ei bine, fata mea era de groază, bătea la peste un metru. Ca să nu zic de pipi: cum simţea un scutec uscat pe ea, cum făcea din nou! Parcă-şi marca teritoriul. Evident, nu înainte de a ne chinui pe noi vreo oră până să i-l punem. Că, oricât de bine o ţineam eu, atâta se zvârcolea, atâta se zbătea, mama nu reuşea niciodată să-i prindă benzile alea adezive ca lumea. Sau să-i pui alt body: un coşmar, nu alta. Degeaba vorbeam amândouă cu ea, nu-nţelegea să-şi bage mânuţele pe mâneci cu degetele apropiate. Se bloca din centimetru în centimetru, cu intenţie parcă. Intram în fibrilaţii când se apropia momentul s-o schimbăm. Mai mult noroc am avut zilele alea la caca: vreo săptămână ţin minte că n-a făcut, de-am stat şi eu mai liniştită. Mama, fraiera, cică nu-i bine, că-i bolnavă fata... Mă laşi! Geme lumea de constipate, n-am văzut niciuna moartă din atâta lucru! Nici n-am lăsat-o să le spună medicilor de asta. Ce, nu mi-aş fi dat eu seama dac-ar fi fost fata bolnavă...

Să revenim la subiect. Deci, analiza aia a fost genială, m-a scos la liman. Când şi cum să le fac eu pe toate? Cum să fiu şi manager, şi forţă de muncă? Mi-am luat bonă şi-am lăsat prostiile pe mâna ei. I-am dat un mandat în alb, să se ocupe, căci eu aveam topicuri mai importante pe agendă. Ce era mai bine să fac: s-o spăl la fund sau s-o programez pentru succes? Să-i aspir mucozităţile cu pompiţa ori să-i proiectez destinul de învingătoare? Să mă lupt cu un scutec stupid sau să-i fac planul de viaţă? Înţelegeţi?

Acuma, nu că aş face reclamă bonelor, chiar le urăsc pe femeile care-şi abandonează bebeluşii pe mâinile unor străine, dar ăştia mici sunt destul de dificili, nu-ţi lasă timp să te ocupi de lucrurile cu adevărat importante pentru ei. O dată la câteva ore se trezesc şi urlă pentru că-s uzi ori le e foame. Rezolvi treaba, dar urlă pentru companie, căci n-adorm imediat, au pretenţia să-i ţinem în braţe, să vorbim cu ei, să le cântăm un cântecel, chestii d-astea. Eu d-aia am şi căutat o bonă cu engleză-franceză şi şcoală de pian: ca să-i creez un mediu elevat şi să mă pot ocupa cum trebuie de viitorul ei. Până s-o angajez le trăgeam eu pe toate ca nebuna, dar odată cu venirea ei i-am delegat aproape toate competenţele mărunte şi m-am eliberat.

Odată ce am avut timp să mă ocup un pic şi de mine am intrat într-un proces rapid de recuperare, căci se impunea. Copilul meu merita o mamă cu care să nu-i fie ruşine, ori eu eram la pământ. Fizic: sfâşiată pe dinăuntru, rănită, obosită, fără pic de putere. Psihic: prizoniera depresiei post-natale, accentuată de urletele copilului. Plus că din când în când mai apărea şi bărbatul meu pe acasă. Muream când îl vedeam: era liber să se mişte prin toată lumea, iar pe mine mă adusese în halul ăla. Ce să mai spun de telefoanele de felicitare ale prietenelor mele: naivele, chiar mă invidiau, dar îmi aminteau de fosta mea viaţă şi mă scoteau din minţi... A fost o perioadă neagră: stăteam toată ziua cu ochii în televizor, ascultam radioul sau citeam câte o revistă, numai să uit de mine. Dar nu rezistam prea mult: mă întorceam obsesiv la fotografiile mele din perioada prenatală - superbă din toate unghiurile - şi aveam impresia că ceva ireparabil se petrecuse în viaţa mea. Mă simţeam bătrână, expirată, indezirabilă pentru toţi bărbaţii cărora le pusesem vreodată gând rău... Ei bine, pasa asta proastă, pe care probabil o traversează toate mămicile, trebuie depăşită rapid. Ce suntem noi: nişte fraiere oarecare sau femei de valoare? Trebuie să ne mobilizăm şi să ne-nscriem pe traiectoria ascendentă de mămici de succes!

Deci, cum mi-am crescut copilul după ce mi-am luat bonă? Păi, printre picături - căci păpuşica îmi acapara chiar şi aşa toate energiile -, am început să ies din casă. O plimbare, un drum la cosmeticiană, o cafea cu prietenele, d-astea. Fetelor, să ştiţi că acele evadări m-au ajutat mult. Am realizat că, deşi universul meu interior parcă se prăbuşise, lumea rămăsese la fel. Pentru cunoscuţi eram aceeaşi, cu un plus de valoare dat de statutul de mămică, iar aparenta indiferenţă a necunoscuţilor se manifesta la fel ca înainte: ocheade neruşinate din partea bărbaţilor, pentru care rămăsesem o ţintă potenţială, invidie făţişă din partea femeilor, care vedeau în mine acelaşi adversar redutabil. În plus, cardurile mele făceau în continuare minuni prin magazine. Păşeam şovăielnic înapoi în lume, dar realitatea era cât se poate de binevoitoare, iar managerul din mine a ştiut să folosească resursele ascunse de încredere şi să-mi domine sufletul fragil de femeie.

Într-o bună zi – cred că fata avea aproape o lună - am avut curajul să organizez și prima mea expediţie prin magazine. Nu de alta, dar odată şi odată trebuia să-ncep să fac şi eu lucruri cu adevărat importante pentru ea. Nu vă spun, shopping-ul acela a fost ca o descătuşare a energiilor mele clocotitoare. Am lăsat-o plângând în braţele bonei - o certasem pentru că se obrăznicise şi nu mai stătea la mine, o cerea numai pe ea -, am ieşit din casă ca o vijelie şi nu m-am oprit până-n Mall. Mă documentasem în prealabil şi întocmisem o primă listă de cumpărături strict necesare. Toate punctele acopereau nevoi urgente: cărţi şi reviste despre creşterea copilului, DVD-uri cu programe de băiţă, masaj şi îngrijirea pielii, creme, geluri şi alte cosmetice pentru nou-născuţi, medicamente, vitamine şi energizante. Maimuţoi haioşi, o păpuşă telecomandată cu funcţii de bebe, şcolăriţă şi adolescentă plus un minicalculator care opera softul. Hăinuţe de casă şi de oraş, bijuterii plus un telefon mobil tare drăguţ, mă asigurase vânzătoarea că e pentru copii mici. Pe listă mai figurau instalaţii audio/video de monitorizare a sugarului, aparate de purificare a aerului şi apei, accesorii pentru biberon, sterilizatoare de tacâmuri, sticle şi tetine, seturi de farfurioare şi cănuţe, termometre, pompe nazale şi încă multe-multe altele.

Acuma, să nu vă închipuiţi că până în acel moment îmi crescusem copilul ca-n epoca de piatră. Aveam de toate, dar erau cumpărate de bărbatul meu. Şi doar ştiţi cum fac domnii cumpărăturile: măcinaţi de zgârcenia aia aberantă (ei îi spun "cumpătare"). Iau numai rahaturi ieftine şi chinezării no name, că "oricum le folosim doar o dată şi le aruncăm". Deci, urma să schimb toate gunoaiele alea cu ceea ce merita copilul meu.

Ţin minte că am cheltuit atunci până mi s-a-nroşit cardul şi-am avut nevoie de o furgonetă să pot duce totul acasă, dar a meritat. Pe de o parte, eram mulţumită de tot ceea ce luasem pentru fetiţa mea, de câte îi cumpărasem pentru a o face fericită. Era prima oară după naştere când aveam ocazia să-i arăt cât de mult o iubesc. Pe de altă parte, şi nu mi-e ruşine să o recunosc în faţa voastră, operaţiunea aia a fost o adevărată orgie consumeristă: domnul nu mă însoţea aşa că n-am avut reţineri, m-am dezlănţuit şi-am luat absolut tot ceea ce merita copilul.

Poate nu e locul unei asemenea confidențe, dar trebuie să v-o spun: spre final am avut şi primul orgasm comercial din viaţa mea. Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată aşa ceva, dar vă mărturisesc cu toată sinceritatea că e aproape la fel de bine ca-n pat. Costă mai mult, dar poate fi chiar mai bine! (Evident, depinde şi de bărbat.)

Să vedeţi cum s-a-ntâmplat. Eram în faţa tejghelei să plătesc o poşeţică foarte haioasă pentru porumbiţa mea. Mă asigurase vânzătoarea că-i ideală pentru copii de o lună. Nu ştiu ce mecanisme s-au declanşat în mintea mea, dar m-am încins dintr-o dată ca după o hârjoană pasională cu un bun cunoscător al negocierilor preliminare. M-am încălzit toată şi m-a luat apa în mijlocul frazei. Cusătura mă ustura ca dracu, încă mă durea burta, dar ţin minte că am simţit brusc o plăcere infinită. Sa-ntâmplat exact când femeia-mi trăgea cardul... Îmi plăcuse la nebunie să răscolesc magazinele în căutarea unor lucruşoare de calitate pentru pui, iar acum, când mă apropiam de final, hârşâitul ăla de plastic pe plastic parcă încununa toată alergătura mea.

A fost unul din categoria light: am gâfâit uşor câteva secunde, apoi m-am scuturat de două ori, mi-am încrucişat lent picioarele şi, moale ca o cârpă, m-am lăsat încet pe un scaun din apropiere. Şefa magazinului a venit alarmată la mine, "vă simţiţi bine, doamnă?", dar când a văzut că expir absolut tot aerul din plamâni, surâsul satisfăcut şi ochii închişi cu seninătate şi-a dat seama. Avea faţă de loser-iţă, nu cred că trăise aşa ceva pe propria-i piele, dar o văzuse cu siguranţă la alte cliente din lumea bună, aşa că mi-a acordat discret tot ajutorul de care aveam nevoie: mi-a adus o scrumieră ca să-mi pot savura plăcerea (pe atunci încă mai fumam) şi l-a ţinut departe pe bodygard. Ăla, mare dobitoc, îşi alesese exact acel moment să-mi spună mie - dacă vă puteţi închipui stupizenie mai mare! - că-n magazin nu se fumează...

Deci, e de ajuns s-o porneşti la drum ca să te eliberezi de depresia post-natală şi să realizezi cât de multe lucruri minunate poţi face pentru copilul tău, în câte feluri îi poţi arăta că-l iubeşti. Până în acel moment fusesem sfâşiată de întrebări existenţiale, rod al prizonieratului în realitatea imediată. Ăsta o fi plâns de boală sau de foame? Să chem o Salvare sau mai bine să vină două, să se consulte şi medicii ăia între ei? Consistenţa acestei vome o fi OK sau nu? Mucozităţile acestea verzui-gălbui sunt normale sau nu? Aşa urât o mirosi copilul meu sau pur şi simplu a făcut caca? Oare cum scria în manual că se şterg fetele la funduleţ, din faţă în spate sau invers? Întrebările căpătaseră treptat nuanţe metafizice. Ce-o crede copilul despre faptul că eu mi-am luat MBA-ul la Paris? Ce menire am eu, femeie de top, în viaţa puiului meu? Oare sunt în stare să fac şi lucruri mai inteligente decât să-i ţin biberonul şi s-o spăl de caca?

Ei bine, în contextul comercial amintit am descoperit că-mi poziţionasem perfect contribuţia de mamă la creşterea copilului. E bolnavă? Pentru asta avem medici! Îi e foame? Uite biberonul, uite cutia de lapte, s-o hrănească bona, nu de-aia o plătesc? Caca, pipi? Bona ce păzeşte? Plictiseală? Plimbare, televizor, o poveste, găseşte bona ceva, că de-aia am căutat una cu şcoală. Şi cu asta s-au cam încheiat nevoile primare ale unui copil. Trecem la nivelul superior, cel spiritual. Vrea bebe o jucărie ca să-şi îmbogăţească viaţa interioară? Îi cumpără mămica a.s.a.p. Vrea puiul o hăinuţă trendy? Acum i-o aduce mămica, îi ia de toate culorile, să aibă de unde s-aleagă. Vrea comoara mea Luna de pe cer? Se face, stai să-ţi iau măsura. Nu ştii ce să faci cu ea? Nu-i nimic, îţi arată mama, că ea le ştie pe toate. Aţi prins ideea?

Deşi nu prea contează, poate că merită să discutăm aici un pic şi despre taţi, care traversează această perioadă dificilă din viaţa noastră cu egoismul şi nesimţirea specifice sexului. Dar au grijă să mascheze totul cu un soi de afectare pe cât de falsă, pe atât de nesuferită. Nu degeaba se spune că toţi bărbaţii sunt porci. Pentru mamă, apariţia copilului înseamnă răsturnarea lumii cu susul în jos. Fizic, psihic, emoţional, social, profesional, sexual şi nu spun mai mult. Pentru tată, miracolul naşterii se reduce la două întrebări.

Bărbatul meu ţin minte că a luat prima oară fetiţa în braţe la Maternitate, chiar când mi-au adus-o la pat spălată şi înfăşată. A ţinut-o stângaci câteva secunde şi mi-a pasat-o în grabă. Nici n-a băgat de seamă că asistenta şefă începuse discursul standard al şpăgii: felicitări, tăticule, ai două fete de nota 10, am avut mare grijă de ele bla bla bla... Surd la vorbele ei şi manevrând copilul ca pe o bombă cu focosul amorsat, mi-a aruncat o privire întrebător-disperată: ce să fac cu ea? Ce să faci? Nici de atâta lucru nu eşti în stare? În sfârşit, i-am luat puiul din braţe, ca să-l pot studia în voie. Pe tată, evident. Deja citeam în ochii lui a doua întrebare, tot mută: "e a mea?". O privea concentrat, îi studia trăsăturile milimetru cu milimetru şi parc-ar fi vrut să-i scaneze spirala ADN, să-şi regăsească amprenta acolo. Nesiguranţa asta am citit-o pe feţele multora de pe holurile spitalului şi, cel puţin în cazul bărbatului meu, a fost un chin de durată. Dar, credeţi-mă pe cuvânt, şi-a meritat-o. Dacă altceva nu făcea, dacă la altceva nu era bun, măcar să sufere alături de mine.

Să vă spun sincer, nici nu-i nevoie să-ţi fie soţ ca să-l pună pe jar aspectul ăsta. După ce-am născut, vreo două luni de zile ştiu că m-a pisat la cap cu telefoanele un fraier care se-ndrăgostise de mine. Mă-ntreba pe ocolite, cică să nu mă prind, daca fata semăna vreun pic cu el. Vrabia mălai visează... Foarte OK ca mascul, nu zic nu, dar penibil ca gândire. Un episod nu tocmai fericit din viaţa mea: mă prinsese vulnerabilă cu câteva săptămâni înainte de nuntă şi-a profitat. Am rupt-o cu el abia când mi-am dat seama cât de îngust judeca lucrurile.

E drept, eu dispărusem din ţară în alea două săptămâni de miere (mai mult nu puteam lipsi de la birou). Nu-i zisesem de ce, dar la întoarcere pe el l-am sunat primul. L-am pus la curent cu măritişul şi-am zis că, gata, am încheiat subiectul, trecem la ale noastre. Da' de unde! Nici n-am apucat să-i prezint proiectul de program al întâlnirilor noastre, adaptat la noua mea stare civilă, că fraierul s-a şi supărat... Auzi, prostie: să fie gelos pe soţul meu! Parcă au înnebunit cu toţii, numai exclusivităţi visează!

Când văd ce tâmpenii au unii în cap, eu le spun “pa” fără regrete! Iar cu copilul am pus urgent lucrurile la punct: stai liniştit, domnule, e doar fata lu' mama! Oricum, la valoarea mea, are cine să şi-o asume, dacă e cazul...

Aşadar, sunt cele două întrebări ale lor şi în rest nimic. Nesimţitori la tot ce se întâmplă în jur, la toate suferinţele tale. Abia te-ai externat, ei vor ciorbă! "Dacă tot stau degeaba, de ce nu?", era replica pe care mi-o arunca al meu cu o nepăsare criminală în rarele ocazii când dădea pe acasă... Pe urmă, tu ai născut, el vrea sindrofii! Vrea să se împăuneze cu trofeul, la fel cum a făcut-o şi cu mine după nuntă. Dar nu i-a mers. I-am tăiat-o scurt şi la obiect cu ajutorul doctorilor: nu îl ducem pe puiul meu între prietenii tăi septici şi depravaţi... Mai departe, tu ai născut, ei vor sex! V-am mai spus, atâta-i duce mintea! Primele luni mi-a dat pauză, apoi mă-ntreba într-una: cum, tot nu te-ai refăcut? Ah, ce-aş vrea să văd şi eu un bărbat proaspăt operat acolo pentru a i se extrage din corp o chestie de juma' de metru şi trei kile trei sute... Iar după câteva luni partenera să-i spună şăgalnic "ce dor mi-a fost de tine, iubire, hai să ne prostim un pic". Să-l văd eu cum reuşeşte să-şi transforme în izvor de plăcere partea aia de trup înţepată cu duşmănie de seringi, torturată şi mutilată de foarfece pentru că, deh, chestia n-are loc, apoi readusă la forma iniţială, îndesată cu abilitate până aproape de cotele de fabricaţie şi cusută ca un sac.

(Recunosc, eu la capitolul sex m-am scos foarte bine cu bona, care a preluat cu succes şi prerogativele de metresă. Da, am lăsat-o s-o facă şi pe asta, că nu mai suportam presiunea. V-am zis deja: când mă vedea la verticală, al meu mă-ntreba ce-am mai citit și-mi cerea ciorbă. Iar la orizontală se gândea la un singur lucru. Degeaba-i spuneam că încă nu m-am refăcut, că am dureri, că lăuzele n-au viaţă sexuală. El insista că mă iubeşte şi voia să mi-o arate, să-l las să mă venereze. Numai cu tâmpenii d-astea îmi venea, de parcă n-aş fi ştiut ce-i poate pielea. Am recurs la manevre de eschivare, vorbim pe larg la subcapitolul potrivit, şi când n-am mai putut i-am redirecţionat asalturile amoroase spre singura femelă disponibilă din casa noastră. Fufa, vă daţi seama, n-a ezitat. Ţin minte că după ce i-am dat aprobarea tacită - femeile chiar n-au nevoie de cuvinte ca să comunice între ele asemenea lucruri -, a început să-l joace pe degete. Vreo lună de zile l-a fiert, de începuse să mă enerveze chiar şi pe mine, că şi-a negociat farmecele cu mult calm, până când oferta lui financiară a devenit satisfăcătoare. Mai târziu m-am folosit de asta ca s-o dau afară, dar pe moment am binecuvântat-o în gând că-l ia de pe mine....)