Nici nu ştiu ce să vă mai spun, că mi se învălmăşesc în
minte foarte multe iniţiative pe care le-am avut pe vremea aceea, toate pornite
din dorinţa de a avea un pui deosebit. Aş putea umple multe pagini cu
gândurile care mă frământau, cu planurile pe care le făceam pentru ea, cu discuţiile purtate cu specialişti în creşterea copilului, cu toţii bine intenţionaţi, cu toţii gata să-i faciliteze ascensiunea, s-o ajute pe drumul spre succes. Aş putea de asemenea să vă-nşir nenumărate alte proiecte deştepte pe care le aveam în cap, dar ar însemna să vă mint pentru că n-am reuşit să le transpun în viaţă. Cauza? Veşnicul inamic al progresului din casa noastră. Unul singur, dar redutabil. Desigur, îi ghiciţi identitatea: tatăl copilului. Asta, ca să ştiţi provenienţa "w"-ului din analiza asta.
gândurile care mă frământau, cu planurile pe care le făceam pentru ea, cu discuţiile purtate cu specialişti în creşterea copilului, cu toţii bine intenţionaţi, cu toţii gata să-i faciliteze ascensiunea, s-o ajute pe drumul spre succes. Aş putea de asemenea să vă-nşir nenumărate alte proiecte deştepte pe care le aveam în cap, dar ar însemna să vă mint pentru că n-am reuşit să le transpun în viaţă. Cauza? Veşnicul inamic al progresului din casa noastră. Unul singur, dar redutabil. Desigur, îi ghiciţi identitatea: tatăl copilului. Asta, ca să ştiţi provenienţa "w"-ului din analiza asta.
Cum să vă spun, se opunea la tot ce voiam să fac pentru
fată. Orice ziceam, mă contra: că-i o prostie, s-o las în pace să evolueze ca
un copil normal, să n-o mai chinui. Gândea atât de mediocru că mă îngrozeam.
Doamne, oare ce văzusem la el? De ce-l luasem de bărbat? Cum de nu-mi dădusem
seama de judecata lui rudimentară înainte să rămân gravidă? Păi, cum crezi că
te poţi ridica deasupra tuturor dacă nu forţezi un pic?
Pentru noi, asta e o întrebare de bun simţ, dar ce să
înţeleagă tații? Ce-i păsa lui de viitorul copilului? Totul trebuia organizat
şi făcut pe ascuns, printre străini sau la mama mea acasă, în cazul ei numai
după ce o puneam să jure că nu-i va dezvălui nimic. Căci nici mama nu era de
acord cu ce făceam, dar măcar de gura ei scăpasem, o interesa tot mai puţin.
După ce-şi făcuse câteva operaţii estetice la medicul meu nici n-o mai
recunoşteai. Fizic, arăta ca sora mea mai mare, iar psihic retrogradase la
nivelul de piţi nestăpânită. Lua de pe stradă toţi rataţii şi-i ducea în
dormitor, iar pe nepoată o abandonase pe mâna bonelor (a schimbat vreo trei în
perioada aia). Dar măcar aici se orienta bine, că alegea numai cucoane
pricepute şi discrete, care reuşeau să câştige încrederea bărbatului meu. El spunea
de multe ori s-o aducem pe fată acasă, să locuiască împreună cu noi, dar aveam
cu ce să-i închid gura: stai tu cu ea? Atunci las-o acolo unde e, că-i bine
îngrijită! Şi încheiam subiectul. Pentru că vă spun eu care mai era pericolul
dacă aş fi adus-o acasă: ar fi stat tot timpul cu ea-n braţe, s-ar fi jucat prosteşte
şi ar fi ţinut-o-n loc de la educaţie, de la lecţii. Că asta făcea de fiecare
dată când venea fata la noi!
Acuma, pe bune, şi pe mine mă durea sufletul că nu eram lângă
puişorul meu scump, dar îi eram alături aşa cum puteam. Cine se gândea cu drag la ea când
mă suna bona c-o duce la spital, cine suferea ca un câine după ce-mi povestea
bona că a făcut o noapte albă la căpătâiul ei pentru că tuşea ori avea febră
ori cine ştie ce alte boli? Oricum, de câte ori aveam timp vorbeam cu ea la telefon. Apoi, erau şi week end-urile când nu eram
plecată din ţară. Atunci să vedeţi: o aduceam acasă şi recuperam tot ceea ce
pierdusem. Şi eram într-o permanentă stare de uimire văzând cât de repede
creşte. Se schimba incredibil de mult de la o vizită la alta şi şocul era de
ambele părţi: la început nu o recunoşteam, dar nici ea pe mine. Abia când
începeam să scot cadourile îşi dădea seama că sunt mămica.
Deci, dacă tragem linie şi adunăm, la pasiv contabilizăm
nenumărate piedici puse de cei apropiaţi, de cei pe care în mod normal ar
trebui să ne bazăm. Adăugăm aici prejudecăţile stupide şi beţele-n roate,
greutăţile inerente şi presiunile sociale pe care trebuie să le neutralizăm,
condiţiile speciale pe care ne străduim să le asigurăm puilor, volumul imens de
muncă la care suntem supuse şi, nu în ultimul rând, necazurile provocate de
prostia personalului domestic. Unde ajungem? La un tablou negru, care-o poate
speria pe una mai slabă de înger. Dar noi suntem construite altfel. Chiar dacă
avem mulţi duşmani, unii chiar în interior, suntem pregătite de luptă. Îi
reducem la tăcere prin forţă sau viclenie, ducem un război surd şi permanent
împotriva lor şi ne impunem voinţa: facem ceea ce ştim noi că e mai bine pentru
copil. Avem managementul în sânge, ştim să delegăm, ştim să manipulăm, ştim să
disimulăm şi să cosmetizăm realitatea, aşa că suntem pregătite să facem faţă cu
succes oricărei încercări.