daniel.mafteiu.2: 4.3. managementul alimentaţiei

Cred că e cazul să vorbim despre lucrurile importante pe care le-am făcut pentru micuţă în acea perioadă. Ţin minte că o lăsasem mai moale cu laptele praf. De câteva luni bona îi dădea să
mănânce de toate, ca unui adult. Ei bine, dacă în mainstream nu se prea face nimic în domeniul ăsta, se merge în virtutea inerţiei, eu am fost mai deşteaptă şi m-am implicat. Doar nu era să las nestudiată o componentă atât de importantă în creşterea fetei. Ca femei responsabile noi știm că ești ceea ce mănânci.

Am discutat întâi cu nutriţioniştii pe care-i ştiam, dar niciunul n-a considerat că ar fi cazul să se bage. Spuneau că meniul normal pentru această vârstă se găseşte în orice manual de creştere a copilului. Aiurea! Toată lumea ştie că reţetele astea generale nu funcţionează, că fiecare persoană este unică, are metabolismul său şi trebuie tratată ca atare. Cum să-i aplic eu fetei programul de nutriţie pentru mase? Între noi fie vorba, presupun că experţii fac asta în mod deliberat: te lasă să-ţi hrăneşti copilul aiurea pentru ca la vârsta adultă să aibă nevoie de serviciile lor, să-l factureze pentru şase diete simultane, aşa cum o făceau cu bărbatul meu. Sau, mă rog, pentru trei, în cazul meu. Atâta cinism n-am pomenit...

Vă daţi seama că nu le-a mers: am săpat pe net până am descoperit un expert în nutriţie specializat pe bebeluşi, unul care tratează lucrurile astea cu responsabilitate. Era nutriţionistul vedetelor-mămici de la Hollywood, o consilia şi pe Angelina Jolie (apropo, fata asta seamănă destul de bine cu mine), şi i-am cerut o consultaţie. Am apelat la CEO-ul meu, om cu relaţii grele peste tot, carem-a băgat în față pe lista de aşteptare şi după trei luni am reuşit să vorbesc cu omul.

De fapt, ce zic eu om, că era un înger! Atât de bine înţelegea grijile pe care mi le făceam, atât de atent era cu problemele fetei, că parcă ar fi fost copilul lui. Rareori am întâlnit un bărbat care să dea dovadă de asemenea sensibilitate. A fost o consultaţie pe webcam pentru care toate prietenele m-au invidiat. După ce am primit raportul scris de la bonă, i-am povestit omului în detaliu ce mânca micuţa la fiecare masă. El mi-a cerut un set complet de analize, după încă o lună i le-am trimis şi pe astea şi uite aşa am început o frumoasă și durabilă relaţie.

La început m-a cam speriat, căci prima lui concluzie a fost că meniul fetiţei era fundamental greşit. M-a liniştit totuşi spunând că problema, oricât de gravă ar fi fost, se putea rezolva dacă o înscriam în programul său revoluţionar, aflat atunci la versiunea 6.0, pentru care-mi făcea o reducere de 5%.

Consultaţi orice expert şi cereţi-i să vă spună cele 10 păcate capitale ale nutriţiei. Ei bine, bona mea pe toate le făcea! De exemplu, o îndopa cu calorii. Americanul, un evreu de origine franceză, din familie de medici, îmi făcuse nişte calcule şi rezultatul mă îngrozise: zilnic îi supraîncărca metabolismul cu un aport caloric nepotrivit. Nu mai ţin minte cifra, dar era îngrozitor de mare pentru un trupşor micuţ ca al ei. Când am băgat datele în simulatorul de evoluţie IMC am văzut urmările: în zece ani ar fi devenit un monstru. Închipuiţi-vă că-i dădea ou de două-trei ori pe săptămână, ficat de pui, lapte, cereale, brânză de vaci, iaurt, pui, peşte, salate, legume fierte, sucuri de fructe, paste, orez, cartofi, pâine, dulciuri şi asta e doar ce-mi amintesc acum, în grabă. Mi-am făcut cruce când i-am văzut rata metabolismului bazal, pe formula Harris & Benedict: ca-tas-tro-fa-lă! N-avea în meniu niciun element de dietă macrobiotică, amesteca de-a valma elemente nutritive yin şi yang şi, cel mai rău, călca în picioare toată filosofia lui Ohsawa, un Dumnezeu al dietelor... Odată, când începusem şi eu să-mi dau seama cam ce făcea ea acolo, dar încă nu pusesem picioru-n prag - mai aveam de studiat un pic la teorie -, am întrebat-o pe bonă la mişto: auzi, da' niște ţuică nu-i dai? A râs ca proasta, fără să-şi dea seama ce nori de furtună i se strângeau deasupra capului. Păi, să nu-ţi vină s-o strângi de gât când o expunea pe micuţă cu nonşalanţă la obezitate, boli cardiovasculare, hipertensiune, diabet, exces de trigliceride, osteoporoză, cancer, Alzheimer şi autism, ca să pomenesc doar lista scurtă...

Când ne-am încheiat cercetarea - asta a fost cam după a cincea consultaţie cu nutriţionistul californian - ţin minte că m-am dus glonţ la mama acasă, că acolo erau şi bona, şi fata. Am prins-o cu bolul de otravă în mână şi-am ţipat la ea: ce faci, femeie, vrei s-o omori? N-a înţeles, proasta. A-nceput să plângă că ea o iubeşte pe micuţă, că e îngerul ei, că ce-am cu ea, de ce o acuz, că nu i-a făcut nimic rău... Şi, culmea, chiar credea ce spune. M-a dezarmat...

E drept, vedeam şi eu că o iubea pe micuţă, cine n-ar fi iubit-o? În plus, şi comoara mea se ataşase de ea. Dar ce să ştie ea? Pentru copil era de ajuns că stăteau împreună toată ziua, o ţinea în braţe, îi citea, îi vorbea, îi cânta, o asculta, o plimba, o spăla, o îmbrăca, o ducea la nani şi era lângă pat când se trezea. Mai că devenisem geloasă: din tot ce-i ofeream eu, numai lucruri de calitate, părea să n-o intereseze nimic. Nici lucrurile scumpe pe care i le aduceam, nici profesorii specialişti pe care-i angajasem, nici zbuciumul meu interior pentru binele ei, nici discuţiile interminabile cu diferiţi experţi în creşterea copilului, medici, psihologi, parapsihologi, esteticieni, designeri, nutriţionişti etc, nici frământările mele privind educaţia ei, viitoarea carieră, traseul prin viaţă, tot ce o privea, nimic nu părea să-i atragă atenţia.

Să revenim. N-o acuzam pe bonă că-i doreşte răul, dar nici nu-i puteam trece cu vederea prostia criminală: sistemul de alimentaţie al micuţei trebuia reformat, pus pe baze sănătoase. Din acel moment i-am interzis cu desăvârşire să-i mai dea ceva de mâncare fără încuviinţarea nutriţionistului. Am bătut în cuie o procedură clară, i-am luat un laptop cu wi-fi încorporat, să intre pe net oricând, i-am făcut adresă de mail şi am stabilit că doar de acolo urma să-şi ia informaţiile despre meniuri. Am pus-o să scrie şi rapoarte săptămânale despre evoluţia fetei pe care să i le trimită expertului şi i-am promis că dacă nutriţionistul are dreptate şi fata îşi revine, o voi ierta.

Nu pot decât să mă felicit pentru decizia de a-mi alimenta odorul cu rigoare ştiinţifică. Credeţi-mă, după numai două săptămâni se şi vedeau rezultate: fata mea prinsese culoare în obraji, se mişca mai cu viaţă, deborda de energie şi avea o atitudine cu totul pozitivă. Eliminarea toxinelor şi alimentelor rele făcea minuni. De fapt, se întâmpla exact ce prezisese expertul: odată ce-i aşezasem programul de alimentaţie sub semnul armoniei, al echilibrului şi frumuseţii naturale, metabolismul ei înflorise. Iar realizarea cea mai de preţ ever încă nu v-am spus-o: ghiocelul meu, cam dolofănică la început, slăbea ca prin minune!

Proasta de bonă, în loc să se bucure, era speriată ca de bombe. Că nu-i bine ce facem, că fata slăbeşte, că nutriţionistul ăla o omoară cu alimentaţia lui calculată la miligram, că fetei îi e foame tot timpul. Şi medicii care-o consultau lunar erau proşti. Îi tot dădeau cu deficitul de fier, probleme de asimilare la magneziu şi nu ştiu câte alte elemente din tabelul lui Mendeleev, că n-are vitamina A, B, C, D şi încă vreo enşpe litere ale alfabetului, rahitism, scolioză, numai poveşti d-astea de speriat mame proaste. Dar şi eu o instruisem pe bonă să le arate un program de alimentaţie copiat dintr-o carte pentru mămici. Se şi mirau cum de slăbeşte micuţa în aceste condiţii. I-au luat sânge, i-au făcut toate analizele din lume, degeaba: nu înţelegeau nimic. Nici mama mea nu pricepea, dar e de înţeles: oricum n-o interesa ce se-ntâmpla la ea acasă, era atentă doar la viaţa ei. În orice caz, puiuţul meu se simţea tot mai bine. Se vedea în comportamentul ei că-i prieşte această schimbare, că organismul rezonează pozitiv după eliminarea toxinelor din meniu şi înlocuirea lor cu alimente inteligente. Pe asta o recunoștea şi bona: dacă înainte de mânca foarte puţin, făcea mofturi la orice-i dădea şi pierdea câte o oră la fiecare masă, acum era toată un zâmbet când vedea ceva de mâncare, orice.

La beneficiile fizice ale programului de nutriţie sănătos pot adăuga şi componenta socială. De când eram consiliată de nutriţionistul de la Hollywood, fetiţa mea ajunsese vedeta grupului meu de mămici. Toate prietenele mă felicitau că reuşisem să intru la o asemenea somitate. Pe de altă parte, le rodea invidia şi-ncercau să-mi pună beţe-n roate de câte ori aveau prilejul. Nesimţite, ce dracu' să le faci...

Să vă spun cum se întâmpla. După ce am revenit la birou, o delegasem pe bonă să mă reprezinte la întâlnirile cu mămicile din grupul VIP. Ei bine, mă luam cu mâinile de cap când îmi povestea asta ce era pe-acolo: toţi plozii aveau în mâini, în buzunare ori dosite prin bagaje dulciuri, sucuri sau mici gustări, numai otrăvuri nesănătoase. Şi ea, ce să ştie sărăcuţa, proceda instinctiv: cum vedea mâncarea, cum se repezea să le-o smulgă din mână. Bona era depăşită: imediat deschidea laptopul, căuta o zona cu acces la net şi trimitea mesaje disperate nutriţionistului, ca să afle dacă are sau nu voie. Ăla o punea să-i dea lista ingredientelor. Bona citea ambalajul (câteodată trebuia să-l recupereze din coşul de gunoi), apoi îi transmitea o traducere aproximativă, că la chimie nu se pricepea. Buimac de somn (peste Ocean era noapte la ora de plimbare a fetei), nutriţionistul nu înţelegea din prima şi-i cerea să expliciteze mesajul, timp în care copiii se încăierau pe mâncare.

Nu vă închipuiţi ce nebunie ieşea acolo. De aia am şi rărit întâlnirile la Mall, mai ales după ce fata mea a bătut doi băieţei şi o fetiţă. Îi zgâriase pe faţă şi-i trântise la pământ ca să le ia unuia biberonul cu suc, celuilalt o ciocolată, iar fetei să-i smulgă un biscuit cu cacao din gură. Cu mămicile lor m-am împăcat uşor, mai ales că se ştiau cu musca pe căciulă, dar pentru binele fetei am zis s-o lăsăm mai uşor cu viaţa socială, s-o îndepărtez de tentaţii, să se concentreze pe studiu.

Ca învăţăminte personale din această experienţă, vă pot spune două lucruri. Întâi că i-am luat bonei un smart-phone cu GPRS, EDGE, 3G, net, toate opţiunile, ca să-i facilitez legătura cu nutriţionistul. Lucrul cu laptopul se dovedise greoi şi incomod, telefonia mobilă de ultimă generaţie se potrivea mai bine nevoilor noastre. E drept, am făcut asta şi din cauza unui colaps comunicaţional produs de un virus. Proasta luase un troian de pe net şi vreo trei zile n-a putut coresponda cu nutriţionistul. Eu eram la o negociere la Milano, bărbatul meu era şi el pe undeva prin spaţiul ex-sovietic, negocia un contract de exploatare a unui câmp petrolifer, mama mea era-n croazieră prin Caraibe, iar bona pur şi simplu nu ştia ce să-i dea să mănânce. De frica mea, presupun, a ţinut-o flâmăndă o zi, apoi s-a înduioşat de plânsetele ei şi, pe lângă apă plată, i-a dat ce-a găsit prin frigiderul nostru: foie gras (bărbatul meu era înnebunit după aşa ceva), cârnaţi de urs luaţi de mama de la un târg vânătoresc, icre de morun, maioneză şi alte prostii găsite pe acolo. Nu vă spun ce indigestie cumplită a avut micuţa, patru zile n-a fost om...

A doua lecţie învăţată după regretabilul incident are legătură cu educaţia copilului. Nu eram de acord ca fata mea să devină bătăuşa grupului, aşa că operat nişte schimbări şi în programul ei de pregătire. Profa de dicţie a primit ca main target pregătirea unur prelegeri cu despoţi luminaţi şi pacifişti, iar eu i-am cumpărat seria de audiobook-uri cu marile curente ale filosofiei. Cumva trebuia să se prindă şi prinţesa mea că managementul situaţiilor de criză n-are legătură cu violenţa.

Despre nutriţionist ce să vă mai spun? Parteneriatul nostru continuă şi azi. Mi-a făcut şi mie o dietă personalizată, o reţetă secretă şi exclusivă, pe care o mai folosesc doar câteva dive mai importante din Beverly Hills, şi ne întâlnim cel puţin o dată pe an. M-a invitat acum trei ani chiar şi la un congres de-al lor. Urma să apară pe acolo şi Angelina şi nu vă spun ce fază tare am făcut. Se ţinea la mama dracului, într-un hotel din Venice, undeva pe lângă L.A., de a trebuit să fac o scamatorie incredibilă cu agenda mea ca să pot ajunge acolo. Ei bine, când am intrat în sală, toţi fotoreporterii s-au repezit la mine. Credeau că sunt Angelina (parcă v-am spus că seamănă cu mine). Eu cu o atitudine no comment, nutriţionistul nu le-a zis nimic despre confuzie, aşa că peste cinci minute fotografia mea era în toată presa on-line, iar pe seară am apărut şi pe televiziuni. Ce-am mai râs după aceea la cabinetul lui! A râs şi adevărata Angelina, care s-a făcut că are şi ea treabă pe acolo... Cred că venise pur şi simplu să mă cunoască. O adusese şi pe aia mică, Shiloh, dar Brad nu era cu ele.

Acum, că tot am pomenit-o, să vă spun eu cum stă treaba cu vedetele astea overrated. Amândouă aveam câte o naştere la activ, fetele noastre erau cam de-o seamă, dar, cât o fi ea de divă, eram cu mult peste. Dacă Photoshop nu e, nimic nu e. Când o vezi pe ecran e una, dar în intimitate să ştiţi că nu e mare brânză de capul ei. Cel puţin în acea după amiază arăta ciudat rău. I-am făcut şi o poză cu mobilul şi toate prietenele au fost de părere că eu eram mai bine...

Apropo de diete şi de efectele lor în viaţa noastră, ţin minte că am oscilat în acea perioadă între două curente opuse. Ajunsesem să nu mai ştiu dacă merită să mă ţin de programul nutriţionistului. Totul, din cauza unui prieten turc, care reuşise să-mi submineze rău de tot încrederea în americano-evreo-francez. Ăsta zicea tot timpul că-s prea slăbănoagă pentru gustul lui, să mai pun pe mine un pic de cărniţă. De dragul lui - simpatici oameni, turcii ăştia -, am fost tentată să renunţ la dietă, dar până la urmă am mers pe linia euro-atlantică...

Turcul de care vorbesc era un tip delicios. Inginer de meserie, trader de armament pentru statele din lumea a treia, îl cunoscusem la o licitaţie de achiziţii pentru Armată. Nu ştiu ce căuta pe acolo, dar a venit hodoronc-tronc la mine ca să-mi spună că ce păcat că-s aşa slabă, că altfel eram cea mai frumoasă femeie pe care-o întâlnise vreodată. Era urâţel, ciuruit de vărsat şi cam păros, dar numai fibră musculară şi fermecător ca spirit. Eu mă simţeam cam singură, nu i-am rezistat. Prea târziu m-am prins că viziunile noastre asupra amorului erau divergente şi urmau să intre într-o coliziune dureroasă...

Mă credeţi sau nu, ăsta nu ştia ce-i ăla foreplay clasic. Când ne întâlneam, imediat zburau hainele de pe noi şi-n secunda doi treceam la play. Prima oară, vă jur, n-am dat doi bani pe el. Vă daţi seama: cu motorul pornit la rece mi-am zis în sinea mea "uite-l şi pe dobitocul ăsta nestăpânit, la aproape 30 şi ceva de ani încă n-a-nvăţat să-şi încălzească femeia". Aiurea, la el totul era calculat! Inginerii ăştia chiar nu iubesc oricum, o fac ştiinţific.

Avea un approach parşiv, cu o încetineală exasperantă, de până la urmă - culmea! - ajungeam să-l zoresc eu. Dar el, nimic! Mi-a şi spus mai târziu că aplica meniul pentru mămici, care fizic sunt mai vulnerabile. Foarte atent, omul... Intrarea ne lua fix 19 de minute. Ştiu asta pentru că amândoi eram cu ochii pe ceas, el şi cu ruleta în mână (era dus cu capul, doar v-am zis). Practica genul de abordare treptată (o fi vreo tehnică asiatică, nu ştiu, că n-am studiat teoria; eu cu practica...): intra câte-un pic şi se stăpânea foarte bine, măgarul, deşi la un moment dat era clar că sunt pregătită, că temporizarea aia mă scoate din minţi. Cu viteza melcului (nebunul, ştia valoarea exactă: 1 cm / 30 de secunde), parcă o făcea special ca să-mi pună răbdarea la încercare...

Ne-am certat dintr-o prostie de-a mea, recunosc. L-am păcălit odată la un hotel. Eram la a cincea întâlnire, ştiu că-i luasem şi-un cadou aniversar. Agasată de mocăiala lui, mă gândisem la un shortcut şi-mi ascunsesem mobilul sub pernă. Când mai avea 4 minute - el numea asta "centimetrii revelaţiei" -, am zis să dau skip şi să trecem dracului la treabă. L-am sunat şi l-am omorât! O clipă a fost neatent şi a slăbit strânsoarea - cât s-a uitat spre telefon ca să vadă cine-l sună - iar eu, hotărâtă, i-am făcut vânt...

A ajuns la capăt ca ghiuleaua. Nu vă spun ce senzaţie de sfâşiere am avut săgetată aşa barbar: într-o secundă cred am inhalat vreo cinci metri cubi de aer, am zis că mă sparg, nu alta. Dar în clipa aia s-a stins şi luminiţa de la capătul tunelului. Game over!

La naiba, eu şi ideile mele deştepte... Cu apelul ăla, în loc să pun cireaşa pe tort aşezasem bomboana pe colivă. Am plâns de nervi după aia, dar faptul era consumat. El era oricum destul de supărăcios, a zis că l-am făcut de râs şi de atunci nici nu-mi mai răspunde la telefon. D-aia vă zic: nu-i scoateţi pe ingineri din ale lor, ştiu ei ce fac!