daniel.mafteiu.2: 3.1.2. pactul cu divinitatea

O componentă vitală a strategiei de viaţă este cea legată de relaţia cu divinitatea. Pe scurt, botezul. Acuma, cu toată şcoala voastră, să nu vă prind că-mi veniţi cu teorii de genul "fată, s-a făcut secolul 21,
Biserica e perimată, accentul pe credinţă e anacronic" şi alte chestii d-astea răsuflate. Om avea noi MBA, om fi noi adeptele materialismului, ştim că factorul determinant e banul, nu spiritul, dar nu e cazul să tratăm cu superficialitate acest subiect. Nu ignoraţi Biserica! Dacă nu de alta, măcar din solidaritate instituţională. E totuşi prima şi cea mai puternică multinaţională a umanităţii, cea care a purtat crucea managementului de-a lungul istoriei. Gândiţi-vă că, la nivelul nostru, suntem şi noi un fel de cardinali ai afacerilor. Sau mitropoliţi, pe organigrama ortodoxă.

Deci, să vorbim cu toată seriozitatea despre botez. Avem destul de mult de lucru pentru că, unu la mână, trebuie să identificăm targetul, şi doi, să stabilim strategia de acţiune, dar şi tacticile de contracarare a presiunilor din exterior. De ce spun asta? Nu uitaţi: deşi doar noi ne zbatem pentru binele copilului, doar noi ducem greul, la decizii se bagă toată lumea. Şi fiecare caută să-şi impună punctul de vedere. La mine, bărbatul trăgea într-o parte, mama în cealaltă, iar oalele se spărgeau în capul meu. Dar, vă daţi seama, niciunul nu judeca lucrurile în profunzime. Fiind ortodocşi, amândoi săreau peste amănuntul esenţial - spre ce credinţă e mai profitabil să orientăm copilul? - şi ajungeau direct la ceremonie. Doar la anvergură nu se înţelegeau. Bărbatul meu spunea să mergem la bisericuţa din cartier şi într-o oră terminăm toată povestea, mama îmi scotea ochii că la banii mei aş putea să-l tocmesc pe Preafericit, să nu mă zgârcesc.

I-am lăsat să se certe şi m-am ocupat de subiect aşa cum ştiu eu că se fac lucrurile. Nu m-am lăsat condusă de sentimente ori influenţată de tradiţie, obiectivul era prea important ca să nu-l analizez pe toate feţele. Mă gândeam la şansele de reuşită ale puiului din perspectiva religioasă şi am studiat în amănunt cam toate posibilităţile. Tema era nouă pentru mine, dar fierbinte, mai ales că tocmai citisem într-o revistă pentru manageri despre paradigma civilizaţională a unui profesor de la Harvard, acum îmi scapă numele. M-am frământat multe nopţi pentru găsirea unui răspuns. Cum să aflu eu care dintre marile credinţe ale lumii va fi la putere când va creşte fata? Ce puteam face eu, ca mamă responsabilă, pentru ca puiului să-i fie bine? Am studiat avantajele altor religii, am consultat şi un specialist pe probleme de securitate mondială - nevastă-sa îmi fusese colegă de facultate, el lucra pentru unul dintre Servicii -, şi până la urmă m-am prefăcut că mă las influenţată de ai mei: am creştinat-o în rit ortodox. În prealabil mă consultasem oricum şi cu şefu'. Un prieten de-al lui, CEO la altă multinaţională, tocmai se întorsese de la reuniunea Bilderberg şi stătuseră o după amiază întreagă la telefon. Aveam deci toată încrederea în ce-mi spune şi m-a liniştit. Fă ce vrei, zice, că nu contează: în noua ordine mondială nu se va mai pune preţ pe religie. Evident că explicaţiile lui au fost mai ample, spre seară m-a invitat şi la el acasă, să-mi arate nişte documente, dar aici am punctat esenţa... (Tot încerca să mă combine cu fiul lui preferat, un retardat făcut la bătrâneţe pe care-l numise executiv II la filiala din Croaţia -, dar i-am retezat-o scurt, ca de obicei: ori cu tine, ori cu el! Pe undeva îl şi înţelegeam, cam toţi cei care trecuseră prin patul meu ajunseseră departe. Aveam, cum s-ar spune, mână bună la bărbaţi...)

Văd că sar de la una la alta. Mă întorc la botez, să vă spun cât de frumos a fost. Am ales o variantă intermediară, nici ca mama, nici ca soțul meu. Asta, ca să fie clar cine are ultimul cuvânt. Am avut și ceva emoții pentru că în ziua cu pricina era cât pe ce să solicit reprogramarea evenimentului, că mi-a-ntârziat avionul - fusesem cu naşa la Milano ca să-i ia puiului nişte cadouri -, dar până la urmă am ajuns exact la timp. Naşa - ca să intre în biserică şi să participe la ceremonie, eu - ca să stau pe afară potrivit regulii şi să ascult slujba, cât puteam auzi prin uşa masivă ferecată. (Popa era pe stil vechi, oricâtă șpagă i-am dat, a zis că mama copilului n-are ce căuta lângă altar până după botez). Mai greu au apărut alea două mașini în care ne pusesem bagajele, că nu încăpuseră în mașina noastră. Iar taximetriștii, niște piețari agățați la aeroport, nu nimereau biserica.

Am auzit-o şi pe comoara mea ţipând când au băgat-o în cădelniţă sau cum îi zice la recipientul ăla de sfințit copiii. Cred că nu încălziseră ăia destul apa plată franțuzească pe care le-o dădusem, dar ce să le reproşezi popilor? Le dădusem o păgână, îmi înapoiau o creştină, iar şpaga pentru programare, locaţie şi sobor, că le negociasem la pachet, nici măcar nu fusese mare. Abia la masă am văzut şi eu pozele de la ceremonie şi, credeţi-mă, am plâns de emoţie. Copila mea era în rând cu lumea, o pusesem bine şi pe lângă Dumnezeu...

După cum vă imaginaţi, party-ul a fost magnific. Mai cu seamă că erau prezente in corpore două dintre marile puteri ale lumii: multinaţionalele chemate de mine şi avocăţimea de drept comercial şi litigii chemată de bărbatul meu. Făcusem lista de invitaţi pe criteriul anybody who's somebody şi a fost ca un summit al greilor, asupra căruia trona nimeni alta decât prinţesa mea. Eram tare mândră de ea şi, chiar dacă o oră mai târziu mama a trimis-o acasă cu bona, am avut eu grijă ca spiritul ei să rămână în salon până la spargerea balului. Despre meniu n-are sens să vorbim, îl comandase bărbatul meu şi n-a fost chiar cel mai grozav, dar una peste alta a ieşit bine.

M-am tot gândit dacă să vă spun sau nu. Hotărâsem să las deoparte amănuntele picante din viaţa mea şi să mă concentrez pe copil, dar asta-i prea tare, trebuie s-o povestesc.

După party am trăit la un hotel din apropiere primul meu big O adevărat după naştere. Amănuntul funny: au fost două la număr, iar pe primul, unul ultralight, l-am simţit înainte chiar să pună mâna pe mine sârbul ăla ochelarist cu faţă de tocilar, care adormise cu capul pe masă... Nu ştiu cum e la voi, dar la mine a fost singura oară în viaţă când mi s-a întâmplat. De fel, eu sunt mai die hard, aşa, e nevoie de muncă susţinută să mă duci acolo. În orice caz, puştiul era un adevărat vrăjitor şi a fost chiar fun să mă înfierbânte aşa, pe neatinse. Mai ales că a urmat celălalt. Şi nu vorbesc de ăla simulat rapid, ca să prindă şi el curaj, ci de ăla pe bune, huge, obţinut cu sudoarea frunţii.

Era mangă, băiatul, dar de o docilitate ieşită din comun. Ca să treacă la treabă a trebuit să-l cobor eu unde trebuie şi să-i mimez un tutorial, dar pe urmă a făcut-o conştiincios până am muşcat din perne. (Mi-am şi crăpat coroniţa de pe un premolar în fermoarul feţei de pernă, dar mi-a făcut dentistul alta din titan, cică pot ronţăi şuruburi cu ea). La început evident că l-am lăsat şi cum voia el, doar nu vă imaginaţi că-s fără inimă, dar a fost atât de neconvingător, nici măcar nu l-am simţit. Noroc că aveau cablu în cameră, m-am uitat la un film...

Săracul, cred că nici nu mai ţine minte ce-a făcut în noaptea aia. Se întreabă probabil şi azi cum de s-a trezit el în hotelul ăla de trei stele (ce vreţi, acolo aveam eu blatul cu recepţionerii), când la sosirea în ţară fusese cazat într-unul de patru, alături de şeful lui, un prieten din copilărie de-al bărbatului meu. (Ăştia doi nu se mai văzuseră de vreo 40 de ani, aşa că spre sfârşitul botezului au dispărut la o băută în doi, să depene amintiri...) Ah, ochelariştii cu feţe de tocilari, îi iubesc de nu mai pot...