3.3. mămica şi viaţa sexuală

            Peste acest subiect aş spune să trecem rapid, mai ales că până face copilul şase luni nu prea e loc de real action. Deci, n-am ce să vă învăţ, n-am ce să vă recomand, fiecare ştie mai bine ce are de gând cu
trupul ei şi hotărăşte direcţia de urmat în funcţie de propriile nevoi şi aspiraţii. Pot totuşi să vă spun cum am făcut eu: am reflectat mult asupra situaţiei şi, ca de obicei, am luat cea mai bună decizie.

            În postnatal apucasem să-mi contabilizez viaţa în ups & downs şi concluzia la care ajunsesem cred că seamănă mult cu ceea ce veţi strânge şi voi în bilanţul de mămici. Adică, ani de zile am luptat, am tras ca nebunele ca să ne atingem obiectivele ambiţioase în termene rezonabile, ne-am reconfigurat strategia de viaţă din mers, am adaptat-o la cele mai grele condiţii, am luptat eroic pe mai multe fronturi şi acum ne-am trezit cu toate obiectivele atinse. Toate! Sună bine, dar în realitate e înspăimântător: eşti la un nivel atât de înalt încât nu prea mai poţi privi în sus, că n-ai unde.

            Ţi-ai atins cu precizie matematică toate targeturile: educaţie, carieră, stare materială, familie. Toate redutele care-ţi bântuiau visele în facultate şi păreau de necucerit au căzut la picioarele tale. Ultimul dintre vise, copilul, stă liniştit în pătuţul său, supravegheat de bonă. Eşti aici, sus de tot, îţi savurezi victoria, dar totodată ai avut timp să gândeşti şi reflecţia asta prelungită asupra sinelui se traduce printr-o întrebare parşivă, care se insinuează în creierul tău: încotro? Ce mă fac de acum înainte? În ce direcţie îmi canalizez eforturile? Ce ţinte personale realiste îmi mai pot propune? Şi uite cum te trezeşti că, deşi învingătoare pe toate fronturile, eşti de fapt in deep shit. E o criză adâncă, una adevărată, nu mai poţi da vina pe depresia postnatală.

            Toată viaţa ta ai ştiut ce ai de făcut, întotdeauna ai avut în minte următorii paşi, ambiţia îţi contura calea, ştiai spre ce te îndrepţi. Dar acum ai ajuns în vârf, eşti la capăt de drum şi te trezeşti că nu mai ai niciun orizont. End of story, ce dracu' să mai faci? Or, noi nu putem trăi aşa! Suntem luptătoare, avem nevoie de targeturi ambiţioase ca de aer. Trebuie să inventezi urgent ceva nou, să identifici ceva demn de tine! Îţi convoci prietenele la un brainstorming – că doar şi ele te-au chemat când au avut nevoie - şi faci clasica analiză de resurse. Sunt multe, dar trebuie direcţionate cumva în funcţie de profilul tău vocaţional.

            Trebuie să recunosc că mie mi-a fost destul de uşor să iau o decizie. Eu sunt oricum mai introspectivă de felul meu, mă gândisem deja multă vreme la asta. Deci, în carieră următorul pas era evident: CEO! Nici n-aş fi acceptat altceva. Îmi era clar inclusiv traseul, ştiam cum voi ajunge acolo. Doar termenul era confuz: între 5 şi 8 ani. Atât îmi spusese şeful meu - mentorul meu, mai exact - că mai aveam de aşteptat până să se retragă şi să-mi cedeze locul. Îmi recunoştea talentul, îmi promisese susţinere totală, era aşadar numai o chestiune de timp. Selecţia corporatistă operase deja: dintre toţi chalanger-ii, eu eram cea mai potrivită, cea mai puternică, cea mai motivată, deci cel mai râvnit fotoliu ever îmi revenea pe cale naturală. Gândisem deja şi decoraţiunea care urma s-o instalez deasupra biroului. O placă din aur inscripţionată cu dictonul meu de suflet: NIHIL SINE CEO.

            Dar în plan personal? Ei bine, aici era buba! În business mai aveam multe de spus, dar trebuia să mai şi trăiesc. Jumătatea vieţii statistice a unei femei era la câţiva ani în spatele meu, nu puteam contesta realitatea. Trecusem cu brio peste perioada de învăţare, la fel de bine mă descurcasem în ascensiunea profesională, acumulasem material, mă aşezasem frumos în societate, mă integrasem perfect în mecanismul profesional. Întrebarea era ce aveam să fac de acum încolo? În filozofia vieţii, cărui scop urma să mă dedic?

            Am reflectat mult la întrebarea asta şi mi-am dat seama de adevărul ascuns între amănuntele aparent banale. În toată existenţa mea de până atunci contase doar binele celorlalţi: mă oferisem, mă sacrificasem, trăsesem de mine pentru binele lor. Clar ca bună ziua: era cazul să inversez acest flux. Dai cât dai, dar binele ăsta trebuie odată să se şi întoarcă. Aşadar, în această direcţie trebuia să mă îndrept. Urma să fac în sfârşit ceva doar pentru mine, pentru sufletul meu, căci nu trăim o mie de ani.

Am o prietenă care, când n-a avut altceva mai bun de făcut cu viața ei, a intrat în politică. Dintotdeauna avusese ea fantezia asta secretă şi, după apariţia copilului, n-a ezitat. A şi candidat pentru nu ştiu ce funcţie, dar nu i-am urmărit evoluţia. Ştiu doar că la un moment dat se cuplase cu un şef de filialăde partid, unul cunoscut că promovase multe femei la viaţa lui, deci i se contura şi ei un viitor strălucit.

Alta, fiind în același impas existențial, s-a orientat spre călătorii. A zis că asta vrea să facă tot restul vieţii. Şi-a propus ca în douăzeci de ani să-şi plimbe copilul prin toată lumea, a elaborat un plan eficient de acoperire a Planetei, a consultat şi o prognoză americană de politică globală, să poată evita zonele de conflict, şi în cele din urmă şi-a deschis propria agenţie de turism. La ora la care scriu aceste rânduri cred că bântuie pe undeva prin Mongolia.

Una, o bulgăroaică urâtă şi să zicem corpolentă de la biroul nostru din Chişinău, era implicată de mult în protecţia animalelor. După ce şi-a luat bonă şi a scăpat de grija copilului şi-a dedicat viaţa ocrotirii pisicilor fără stăpân. A înfiinţat chiar un ONG şi şi-a deschis site. Are un adăpost specializat chiar lângă Bucureşti, unde strânge pisici vagabonde şi le plasează pe unde apucă. (Am luat şi eu vreo trei până acum, că nu puteam s-o refuz. Le-am adus acasă, le-am făcut multe poze, că-mi cere lunar câte una pe e-mail, apoi le-am dat şoferului să le ducă departe, că mie nu-mi plac pisicile. În sfârşit, o susţin şi eu cum pot...)

Încă una, cea mai tânără din grupa meu de MBA, are gemeni cu doi ani mai mari ca fata mea. Ţicneala ei e show-biz-ul, așa că a virat în direcția asta. A acceptat de probă să apară la o emisiune şi a zis că dacă-i merge se lasă de multinaţională.

Pe toate le-nţelegeam. Prietena care a intrat în politică era varză, nici nu ştiu cum ajunsese atât de sus. Intrase în cădere liberă înainte să nască, şefii ei abia aşteptau să scape de ea - am informaţia din interior -, aşadar a făcut bine că a ales politica. Urâta aia cu călătoriile era atât de proastă, că nu era în stare nici măcar să-şi cumpere un orgasm ca lumea. Îşi montase vibratorul într-o cutie de Hidrant, lângă pat. De-aia cu "în caz de nevoie spargeţi geamul". Şi călca tot timpu-n cioburi. Sex - doar de ziua lui bărbată-su, că atunci se îmbăta şi omul mai vârtos. Şi nici la muncă nu strălucea, toate contractele mari erau semnate prin spatele ei de o gaşcă de fufe tinere, şmechere şi ambiţioase, care-o săpau încet, dar sigur. Deci n-avea alt target personal mai bun să-şi propună. Bulgăroaica - e şi acum prietenă cu mine, chiar luna trecută mi-a mai trimis o pisică după ce-am făcut greşeala să-i spun că celelalte au fugit -, era o femeie moale, fără ambiţii, ajunsă în elita business-ului din întâmplare. Născuse la bătrâneţe, când mai avea un pic şi ieşea din cărţile multinaţionalei, urma să intre în scriptele casei de pensii. Nu-i rămâneau ca refugiu decât mâţele ei. Despre tinerica aia cu gemeni ce să vă spun? A dat chix în show biz, exact cum spusesem că se va-ntâmpla, deci nu s-a mai lăsat de multinaţională. E drept, a şi câştigat cochetând cu televiziunea: au făcut-o vedetă nişte poze de pe net. Fiind new entry, o urmăriseră paparazzi non-stop pân-au prins-o într-o cameră de hotel. Să vezi hal de hărţuire la nenorociţi: au fotografiat-o de pe clădirea vecină. Îi prinseseră un profil care-o avantaja, iar ăla cu care era - director de festival, dacă mai ţin bine minte - avea un abdomen destul de plat şi-un ghiuluţ pe degetul mic. Mai mult nu se vedea...

            Eu sunt de părere că în viaţa fiecăreia vine un moment în care trebuie să se îndrepte spre ceea ce simte că îi este sortit. Trebuie să căutăm adânc în propria fiinţă şi să aflăm ce ni se potriveşte. Eu aşa am făcut: am analizat cu seriozitate modelele din jurul meu şi am tras concluzia că nu erau pentru mine, deşi aveam deschise toate opţiunile. Show-biz? Oricând! Toate curvele s-au făcut cântăreţe, credeţi că eu n-aş fi putut? Plus că aş fi cântat mai bine, că am şi voce. Star media? Oricând! Chiar avusesem o ofertă pentru o emisiune economică, dar nu m-am băgat. Vedetă eram eu oricum, şi nu una locală, aveam anvergură internaţională. De ce să schimb suportul şi audienţa? N-aş fi dat sala de şedinţe pe un studio TV şi nici publicul meu de calitate, membri marcanţi ai corporatocraţiei, pe un target format din bizonul low education, mofturos şi imprevizibil! Cui merita să mă arăt eu în toată splendoarea? Celor care influenţează economia mondială printr-o semnătură sau unor amărăşteni, legume de televizor? M-am mulţumit cu publicul meu restrâns, eminenţele cenuşii din zona finanţei internaţionale.

            Aşadar, ce am ales după această analiză? Două lucruri. Pilonii de bază ai arhitecturii mele sufleteşti, jucăriile pe care viaţa mi le oferise ca să le folosesc după bunul plac: puterea şi plăcerea. Nu ştiu dacă faptul că rimează e chiar întâmplător...

            Puterea, clar, la birou. Încă nu-mi făcusem plinul de satisfacţii acolo ca să-mi surâdă politica, de exemplu. La relaţiile mele, ar fi ajuns să pocnesc din degete şi într-o lună eram consilieră prezidențială sau măcar ministru. Dar nu, încă nu era locul potrivit pentru mine. Am preferat să mai rămân câţiva ani de partea asta a şpăgii. Plus că la birou eram în ascensiune. Călare pe situaţie, tânără, dedicată, aveam toate atributele succesului: educaţie, poziţie, relaţii, experienţă. CEO-ul meu era ramolit, board-ul companiei îmi era favorabil şi tocmai fusesem desemnată succesoarea la comandă (asta-i o poveste nu foarte veche şi elocventă despre sacrificiile pentru carieră; dacă nu uit, vă spun şi detaliile). În scurt timp, şi era vorba doar de câţiva ani, urma să devin prima femeie din Europa de Sud-Est în fruntea unei multinaţionale cu activitate pe cinci continente şi cifră de afaceri peste PIB-ul unui stat mediu european. Aş fi intrat în cercul restrâns al celor care fac muzica, în timp ce restul lumii dansează. Din grupul meu de prietene niciuna nu ajunsese atât de sus. Şi, culmea, urma să ating această poziţie fără să mai mişc un deget... (Recunoaşteţi, e aici o ironie subtilă a sorţii: te lupţi cu disperare pentru fiecare pas, cât de mic, din cariera ta. Din şase în şase luni îţi revizuieşti planul de măsuri pentru promovare, te oferi voluntară pentru toate tâmpeniile, nu-ţi contrazici şefii, cultivi permanent reţeaua de aliaţi, îi sapi non-stop pe duşmani, faci compromisuri umilitoare pentru fiecare pas înainte. Şi după toate astea atingi punctul culminant, la care altădată nici nu îndrăzneai să visezi, fără efort. Nici nu mai trebuie să te prefaci, poţi să fii tu însăţi. Trăiască inerţia, să-i dea Dumnezeu sănătate inventatorului!)

            Cât despre plăcere, pe-asta urma s-o exersez în pat. Urma să mă dedic în sfârşit părţii întunecate a personalităţii mele, să dau în sfârşit un sens vieţii. Acolo era sursa mea de energie vie: să-mi explorez sexualitatea, să-i aflu limitele şi să le depăşesc cu ajutorul unor masculi cu "M" mare, nu d-ăia uzaţi ca soţul meu. Să găsesc the ultimate pleasure! Dar nu în oraş, la un masaj exotic pe bani. Gata cu astea! La mine acasă, tăticu! Şi pe gratis, din dragoste!

            Acuma, cred că tot omul ştie un adevăr elementar: cheia echilibrului psihic perfect este - şi n-o spun eu, o afirmă experţii - armonia cu propria biologie. Cristal clear, ce să comentezi aici? Eu simţeam că fusesem născută pentru asta. Ajunsesem să-mi înţeleg feminitatea, să-mi dau seama că o irosesc. Și o făcusem deja atâţia ani că nu mai era în regulă, trebuia să mă schimb, nu mai suportam povara. Aveam datorii uriaşe faţă de sexualitatea mea şi acum le venise scadenţa. Toată viaţa mi-o sacrificasem pe altarul carierei, îmi investisem capitalul corporal numai pentru profitul firmei. Întotdeauna contase binele altora şi gândiţi-vă în ce societate ne-nvârtim: bătrâni, burtoşi, puhavi, bolnavi, neputincioşi. Asta-i lumea corporatistă: patriarhală, gerontocrată, cu ochii numai după Lolite. Sfatul bătrânilor my ass...

Îl ţin minte pe unul, fost ministru de finanțe într-o țară europeană, devenit apoi consilierul personal al CEO-ului meu şi eminenţa cenuşie a board-ului nostru; cred că la vremea aia avea un milion de ani, până şi fiu-său îmi putea fi tată. Ei bine, perversul ăsta se mai încânta doar cu ochii la puştoaice. D-aia cred că se şi simţea aşa bine la sediul din România: nu trebuia să cumpere pe ascuns pornăciuni, pur şi simplu îi veneau dimineaţa tabloidele pe birou. Cum ascensiunea mea se lovise de acceptul său, a trebuit să-l las o tură, ce era să fac? Mai ales că omul mi-o spusese destul de clar: n-am nimic cu tine, dar aşa e lumea construită, serviciu contra serviciu. Take it or leave it... Leave it? Eu? Când eram atât de aproape? Never!

S-a-ntâmplat acum vreo şase ani, ştiu că eram gravidă în patru luni cu fata. A fost norocul meu, d-aia s-a jenat să-mi ceară chestii mai kinkie... Nu vă spun, începutul a fost penibil: eu tremurând de frig pe birou şi simulând nerăbdarea, el căutându-şi inspiraţia în Libertatea... Iar sfârşitul începutului, de-a dreptul hilar. În secunda în care m-am aşezat în poala lui m-am şi trezit cu pantofii uzi, dar şi cu aprobarea obţinută! Fraierul, îl făcusem...

Habar n-avea că eram unsă cu toate alifiile. Aflasem prin intermediul serviciului meu de spioane că se scăpase recent şi pe o subalternă ambiţioasă, care-i prestase un lap dance într-un hotel din Milano. Acelaşi serviciu îmi raportase că omul se programa des la urolog. Logic, am avut grijă să ratez aterizarea cu câţiva centimetri, să mă arunc "din greşeală" fix pe punctul său slab, vezica... Păi te pui tu cu mine, măi, incontinentule!

Şi-a mai şi cerut scuze: cică băuse prea mult ceai pentru fiere...

            În sfârşit, vă imaginaţi ce viaţă avusesem. Dar acum lucrurile aveau să se schimbe. Începeam să contez doar EU! Me! Moi! Ich! Io! Spuneţi şi voi, ce era să fac? Să mă opun corpului ca unui duşman pe care-l port în mine? Să mă lupt eu cu propria-mi sexualitate? La naiba, să se lupte alţii! Cei mai buni! Așadar, decizia mea era definitivă și irevocabilă: puiul stătea cuminte acasă, bărbatul - cuminte la procesele lui, iar eu urma să devin spaima dormitoarelor. Adio interese legate de funcţie, influenţă, poziţie şi alte meschinării. Paturile spre care mă îndreptam urmau să fie alese după alte criterii: tinereţe, vigoare, pricepere, supunere. Era momentul meu, începea viaţa adevărată...

            Ţin minte că gândurile mi s-au limpezit într-o dimineaţă ploioasă. După atâtea nopţi de chin şi zbucium, dintr-o dată mi se arăta calea. Cât era de simplu... M-am dus atunci la fetiţă, am luat-o în braţe (săraca, făcuse pe ea şi mirosea de-ţi muta nasul) şi i-am spus: scumpete mică, am pentru tine cel mai frumos cadou din lume, îţi voi face mama fericită! Un singur lucru-mi rămânea de făcut: să-mi găsesc perechile potrivite, care să-mi ofere clipele magice de care aveam atâta nevoie. Am alcătuit rapid portretul robot al celor căutați şi i-am dat în urmărire sexuală in rem:

"Wanted! Bărbaţi bine reprezentaţi în zona hard!"

(De soft urma să mă ocup eu. Doar asta face fiecare dintre noi când pune mâna pe un mascul: îl resoftează ca s-o satisfacă. Or şti ei ce ştiu, dar trebuie personalizaţi pentru patul tău, căci tu eşti end user-ul.)

Acuma, fie vorba între noi, suntem femei în toată firea şi ştim că dotarea hard a unui bărbat e discutabilă. Adică, e clar: viaţa ar fi mai tristă fără băieţii XXL, dar nu neapărat nefericită. Mi-a demonstrat-o mie acum vreo doi ani un puşti, student la fizică, parcă, şi practicant la o multinaţională de curierat.

L-am cunoscut la piscină şi-am aflat mai târziu că era yoghin, băiatul, din nu ştiu ce grupare urinofagă. Eu eram împreună cu o prietenă şi amândouă tresărisem când îi văzusem slipul. Ne şi miram de ce-l poartă, părea că omul fusese croit de natură după un standard miniatural spre microscopic, n-avea ce ascunde. Nu că era mic, că de-astea am mai văzut eu la viaţa mea, era deloc! N-am pomenit aşa ceva!

Prietena mea îmi tot dădea coate şi râdea ca proasta, dar pe mine dramele umane de genul ăsta chiar mă impresionează, mai ales că era şi frumuşel. Bănuiam la el o suferinţă care-mi sfâşia inima, căci handicapul ăsta ne plasa pe amândoi oarecum pe acelaşi palier al nefericirii. L-am pândit o vreme şi, când am rămas doar cu el în jacuzzi, i-am transmis întreaga mea compasiune.

Să ştiţi că nici nu s-a supărat, chiar a apreciat gestul. E drept, nu era chiar ceea ce părea. Da, se născuse cu, deci supoziţia "a" picase. Şi nu, nu-l ştia pe doctorul Ciomu, presupunerea "b". Doar că era el de felul său mai retras, aşa. Ştia că astea nu-s chestii pe care să le crezi pe cuvânt şi mi-a propus o demonstraţie. M-a şi avertizat că va fi ceva special, că va folosi concentrarea tantrică să-mi arate cum e cu raportul size/quality şi mi-a promis că voi fi surprinsă. Locuia cu părinţii, aşa că l-am convocat la mine. Vorba aia, ce femeie întreagă la minte ar refuza un experiment de-ăsta?

Povestea era să se opreasca aici pentru că, şi “mare”, tot ridicol de mic era, cu toată tunsoarea lui pubiană zero. A fost rândul meu să râd şi mai că-mi venea să-l dau afară, considerându-l pierdere de vreme. Am zis totuşi s-aştept până-i fac măcar o poză cu mobilul (oprisem înregistrarea video din vilă), ca să avem şi noi de ce să râdem la birou. Vorba aia, d-astea chiar nu-ntâlneşti pe toate drumurile! Înţeleaptă decizie...

Mă dezbrăcasem mai mult din obişnuinţă, mi-era tot mai clar că n-are cu ce. Ei bine, m-a surprins total profunzimea primei atingeri superficiale. Am sărit ca arsă, căci reuşise să-şi poziţioneze puţinătatea în singurul loc unde-i putea fi de folos. Fără să regleze tirul, just like that! Avea o precizie de ceasornicar, băiatul, şi-n scurt timp îmi bombarda devastator nucleul plăcerii cu o pulsaţie intensă... Să ne fi văzut în acţiune: el cu ochii închişi, imobil ca mortul (totul era dirijat din creier, din concentrare - mi-a explicat mai târziu), eu dezintegrată de plăcere. Trebuia doar să nu-mi mişc bazinul, că ieşeam din raza lui de acţiune. Răzulica, de fapt. Sau diminutivul o fi răzuţa?

Oricum, m-am abţinut cât am putut, dar ce-mi făcea era copleşitor - pure, genuine pleasure -, aşa că tot mi-a scăpat o convulsie de a zburat din pat, săracul... S-a adunat de pe jos, a zis că-i obişnuit cu reculuri d-astea sălbatice, dar mai departe s-a încleştat ca disperatul. A pus şaua pe mine şi m-a fugărit ca pe-un taur la rodeo! O săptămână m-a ţinut febra musculară...

            Ca să închei subiectul, în caz că alegeți plăcerea, ca mine, vă dau un ultim sfat. Puteţi să vă consultaţi cu prietenele voastre în orice privinţă: parfumuri, haine, party-uri, decizii la birou, reţete, culoarea maşinii, medicamente pentru copil, meditatori, locaţii de vacanţă, orice. N-o faceţi însă când vine vorba de bărbaţi! Never! Vă spun și de ce. Aveam eu o prietenă, tot cu MBA, ca mine, dar un pic mai mare. Ca ani. Ne ştiam de foarte mult timp, făcusem ceva cursuri împreună, nebunii de tot felul nu mai vorbesc, o ajutasem în carieră, ce era al meu era şi-al ei. Ce credeţi că-mi face ea? Îi zic odată: mi s-a pus pata pe X, cred că mi-ar sta bine cu el peste tot pe lângă mine. Ea: ăla? Dă-l încolo, un ratat, nu-i de nasul tău, nu vezi că e aşa şi pe dincolo! E câh! Eu: fată, o dată merge, doar nu-l iau să mă sărute pe gură! Ea: dă-l dracu, nu te băga în aşa ceva, meriţi mai mult! După o lună îi scapă proastei că s-au combinat şi că ce tare e, că a făcut-o fericită de trei ori într-o noapte. Buuun... Îi zic de Y. Răspunde că și ăsta era aşa şi pe dincolo. Alt "aşa", alt "pe dincolo", dar în esenţă cu acelaşi verdict: nu! M-a omorât din nou cu textul "tu meriți mai mult". După două săptămâni se combină şi cu ăsta. Cu Z, la fel. Ei bine, ăsta a fost şi ultimul pe care mi l-a suflat! Păi, stai aşa, hahalero care eşti! Eu îi descopăr şi tu ţi-o tragi cu ei? Ce facem noi aici, sunt agenţie de găsit hăndrălăi pentru tine?

            Mai rău a fost când am vorbit cu X după aia. L-am îmbătat la o petrecere ca să-mi povestească ce făcea cu ea. Cînd a ajuns sub masă, mi-a spus cu lacrimi în ochi că el cu mine ar fi vrut. Culmea, apelase la ea să ne facă lipeala, dar scârba-i spusese că n-are nicio şansă, că nu mă uit eu la pârliţi ca el... Deci, cred că ne-am înţeles: fără consultări, fetelor! "Prietenele" astea, cât or fi ele de bune, sunt OK până la bărbaţi. Aici, miza devine prea mare, te halesc fără să clipească, if you know what I mean!