despre

4.4. abordarea sistemică a educaţiei; metode cantitative şi calitative


            Aţi înţeles deja că un copil este o problemă cu faţete multiple, care trebuie disociate corect şi analizate în amănunt. Nu spun că le invidiez, dar câteodată mă bucur pentru femeile simple. Vă spun
sincer, viaţa lor este atât de senină: operează cu variabile liniare şi menţin totul la nivelul basic. Copilul e uscat la funduleţ, e sătul, e sănătos? Gata, mission accomplished! Le scapă esenţa lucrurilor, nu pătrund subtilităţile, nu sesizează nuanţele importante şi ascunse. Cât de confortabil trebuie să se simtă ele în mizeria asta ideatică... Nouă, pe de altă parte, nu ne este permis să ignorăm liniile de forţă ale strategiei de succes: creştem campioni, învingători, conducătorii lumii de mâine, aşadar niciun detaliu nu trebuie să scape analizei critice.
            Iată-ne aşadar ajunse la operaţiunea de mindbuilding. De acum trebuie începută, căci copilul este ca o plastelină, îl modelezi aşa cum vrei. Îl vrei campion, e simplu: operezi asupra vectorilor de intrare în sistem şi iese campion! Eu am vorbit cu foarte mulţi medici la viaţa mea, unii din România, alţii găsiţi prin metropolele occidentale. L-am cunoscut pe net chiar pe unul din Houston, lucra la Centrul Spaţial şi, la cât de bine se pricepea, pariez că era pediatrul astronauţilor. Ei bine, cu toţii au fost de acord că de la vârsta de 6 luni creierul bebeluşilor este foarte receptiv şi absoarbe informaţia nouă ca un burete.
            M-am şi mirat să constat această unanimitate; de obicei, în faţa unei probleme de sănătate părerile medicilor diferă atât de mult, că mai bine nu consulţi decât unul singur şi te ţii de ce-ţi spune. Când consulţi al doilea specialist problema pare a se schimba radical, de parcă puiul ar suferi de altă boală. Dacă ajungi la al treilea, noul diagnostic le răstoarnă pe primele două şi confuzia e deja totală. Însă în această privinţă am avut norocul să primesc o indicaţie unanim acceptată: puii noştri sunt avizi de informaţie şi învaţă repede, ceva de speriat.

            Alte mame nu ştiu să speculeze momentul, să le ofere incrementul necesar de IQ. La vârsta asta le încarcă mintea numai cu prostii: mama, tata, papa, caca, lala, zaza, mumu, lili... În locul unui comportament matur şi responsabil, care presupune un dialog elevat, corect gramatical şi cu dicţie perfectă în două-trei limbi de circulaţie internaţională, prin care să le transmită idei fundamentale, care au spart barierele cunoaşterii şi au schimbat lumea, adulţii se coboară la mintea copiilor şi îi maimuţăresc. Nu îi ridici puiului IQ-ul, ţi-l cobori pe al tău! Mămicile, în special. Bănuiesc că le-aţi văzut cum se prostesc în faţa bebeluşilor, cum le vorbesc cu o intonaţie de parcă ar suferi de retard sever, cum lungesc vocalele şi cântă cuvintele... "Ceee aaare maaama aiiici? Iaaa uuuite ceee beeebe frumooos, ce puuuiiişooor duuulce stăăă la maaama în braaaţe!" Apoi se hlizesc ca proastele, îi copleşesc cu drăgălăşenii ori cad pe spate la orice silabă nouă învăţată de copii şi au impresia că au născut genii... Când le aud că una-două spun "vai, ce deştept e copilul" le-aş da numai în cap. Ca să nu spun că le mai populează şi imaginaţia cu tâmpenii de genul bau-bau. Credeţi că nu ştiu? Doar am stat printre mămici ani la rând, am văzut cum risipesc resursele cerebrale ale celor mici... Btw, credeţi că Ştefan cel Mare, atunci când era mic, făcea "mumu lili papa ciuciu"? Sau că Doamna Oltea vorbea aşa cu dânsul? Haideţi să fim serioase!

            Noi ştim că în spatele fiecărui copil de succes stă o mămică responsabilă, cu minte analitică, pragmatică şi focusată pe target. Ei bine, eu mi-am luat rolul în serios, am făcut research pe net, am descoperit o teorie controversată a unui pediatru francez şi mi-am orientat puiul spre un program de creştere revoluţionar. Recunosc, nu mi-a fost uşor să mă abţin de la drăgălăşenii, mângâieri şi pupici, de la joaca stupidă cu fetiţa mea dulce, dar pentru inteligenţa ei am zis că merită să mă sacrific. Plus că avea şi ea o vârstă, trebuia s-o educăm cumva. Mă săturasem de istericalele pe care mi le făcea când nu-i convenea ceva: urla de ne auzea tot cartierul, mă lovea cu pumnişorii şi picioruşele. Ce vreţi, influenţa neamului prost de taică-său, că şi ăsta ţipa tot timpul la mine.
            La început a fost greu să implementez acest program, mai ales că fata avea deja o mare parte din zi ocupată. Fiecare minut din viaţa ei era drămuit: şedinţe de dicţie, cursul de mers, poveştile, programul de dialoguri în engleză-franceză cu bona, plus că-i mai puneam şi eu câte o carte de management în braţe, să se familiarizeze fata cu acest concept. Adaug plimbările, programul de hrănire şi odihnă, ca să nu uit de băiţa coordonată de o înotătoare profesionistă (fusese campioană la sărituri-platformă), pe care o angajasem ca să-i arate puiului mişcările de bază în cele patru stiluri. Aşadar, timpul a fost adevărata problemă atunci când m-am hotărât s-o trec la un enrichment curricular mai serios, potrivit vârstei de un an. Totuşi, prin gestionarea riguroasă a orelor de studiu am reuşit să-i ofer puiului ceea ce merita.

            Recunosc, la început am făcut și greşeli. Printre textele clasice pentru copii am strecurat odată un audiobook din seria de popularizare a ştiinţei, unul despre mecanica cuantică. Eu nu înţelesesem niciodată materia asta şi mi-am zis că fetiţa mea merită să fie mai deşteaptă, să mă depăşească. Din păcate, lectura era în engleza britanică, cu accent diferit de cel al bonei şi o topică a frazei mai încâlcită, nefamiliare copilului. Cum auzea vocea aia nazală perorând teoria discontinuităţii materiei în sistemele inerţiale, cum plângea. Greşeala mea, dar am dat-o pe brazdă când am trecut la naratori americani. Am luat o carte pe exact acelaşi subiect, dar în lectura autorului - profesor la MIT - şi când pornea teacher prelegerea râdea fata mea cu gura până la urechi, apoi gângurea liniştită.

            Am făcut asta, am văzut că e bine şi, după nişte poveşti în franceză, i-am băgat un audiobook despre electromagnetism. (Ah, deşi nu înţelesesem niciodată cum vine treaba cu electromagnetismul, adoram materia asta când eram la liceu, mai ales că fusesem îndrăgostită şi de profesor, primul bărbat din viaţa mea.) Şi asta o atrăgea! Aveau dreptate medicii: asimila informaţia cu viteză! De atunci am rărit cărţile de poveşti şi le-am înlocuit treptat cu lucruri deştepte: prelegeri despre legile spirituale ale fizicii, Big Bang, natura comprimată în ecuaţii diferenţiale, iar pe la 8 luni, dacă nu mă-nşel, i-am dat să audieze teoria relativităţii explicată de zece profesori universitari de top, doi dintre ei cu Nobelul. Abia ieşise pe piaţă CD-ul ăsta.

            Doamne, cât de mult îi plăcea! Nu vă spun cât era de atentă, deşteapta lu' mama, cum se încrunta ea când îi erau prezentate concepte noi şi cât de fericită zâmbea când auzea explicaţiile. Adormea surâzând, dar nu opream audiţia, căci creierul poate recepţiona informaţii chiar şi în stare de semitrezie ori de somn uşor. O instruisem pe bonă s-o aşeze în funduleţ din cinci în cinci minute, ştiind că dacă ajungea la somnul profund i se activau undele cerebrale de tip delta şi nu mai învăţa. Se cam supăra maimuţica mea, plângea furioasă când o zgâlţâia în somn, dar n-aveam ce-i face, era pentru binele ei. Ştiu că odată, când era fata la mine şi bona plecase în treaba ei, a trebuit s-o trezesc eu în timpul audiţiei şi m-a enervat rău de tot. I-am dat şi o palmă la funduleţ, că prea era neascultătoare... M-a durut şi pe mine, normal, dar aşa suntem noi, aiming high: antrenamentul de top cere sacrificii! Dar şi realizările sunt hot.

            Uite, asta-i o amintire tare dragă, cu încărcătură teoretică bogată, aşa că merită un alineat separat. Să vedeţi de ce. Veneam de la Munchen, după un seminar despre sistemul global de plăţi, şi m-am dus direct în parc, unde ştiam că se află puiul meu la acea oră. Era la groapa cu nisip (doar o dată pe săptămână o mai lăsam să piardă jumătate de oră pe acolo). Ei bine, în timp ce alţi copii foloseau găletuşele normal, a mea o ţinea cu gura în jos şi încerca s-o umple luptându-se cu gravitaţia. Vă daţi seama cât de mândră am fost... Să mai zică cineva că puii noştri nu sunt inteligenţi, că nu înţeleg principiile fizicii şi că nu au încă de mici tendinţa de a inova. Mie, vă jur, mi s-au umplut ochii de lacrimi.

            Evident că după asemenea întâmplare m-am gândit să accelerez procesul, s-o ajut să absoarbă mai repede informaţiile. Imediat am prospectat piaţa ca s-o înscriu la un institut de învăţare rapidă, sugestopedie, eventual yoga mintală. Din păcate, am fost refuzată pe motiv de vârstă prea fragedă. Parcă se vorbiseră între ei, fraierii: cică să revin cu telefonul peste 8 ani! Dobitoci, ce să zic, cu gândire de troglodiţi medievali. Oricum, n-aveam eu chef să stau la mâna lor, am continuat antrenamentele cu forţe proprii, aşa cum cred că veţi face şi voi. Fata mea trebuia să înveţe, n-aveam timp de pierdut. E drept, m-a ajutat şi psiholoaga noastră de la Centrală, care mi-a dat cartea de vizită a fostului ei terapeut. Un ucrainean emigrat de două generaţii în Germania, expert în parapsihologie. Ăsta m-a ajutat nu numai cu fata, dar şi pe mine personal, m-a meditat în domeniul levitaţiei.

Nu mă pot abţine să vă spun asta: nici nu vă trece prin minte în ce poziţii o făceam. Pe lângă că era un talent nativ - şi când auziţi de la mine cuvântul "talent" gândiţi-vă la tot ce-i mai bun în tagma iubiţilor - mai studiase şi teoria la greu. În primul rând că ştia pe dinafară drumul până la G-spot. Mai toţi bărbaţii - şi mă refer la ăia serioşi, care şi-l stabilesc din prima ca destinaţie - se-ntâmplă să rătăcească drumul ori se abat de la el din plictiseală şi virează aiurea, spre propria lor plăcere. Ei bine, băiatul ăsta, la doar 28 de ani, îl parcurgea cu ochii-nchişi, nu rata never! (Tocmai de aia a fost printre puţinii bărbaţi alături de care mi-am permis o atitudine laissez-faire în pat. Eu nu prea cedez iniţiativa oricui, dar cu el era OK, că ştia ce face, mă servea bine de tot. Uluitor de-a dreptul, îmi inducea nişte black-out-uri de neuitat.)
La capitolul inovaţie, iarăşi, stătea foarte bine. Era un savant dedicat, oferise deja umanităţii ceva nou în materie de plăcere. Mi-a şi spus că lucrase împreună cu taică-său într-un proiect ultrasecret de cercetare finanţat de ruşi pentru Staţia Spaţială Internaţională: Kama Sutra weightlessness, versiunea nongravitaţională...

            Consiliată fiind de experţi am decis aşadar să lărgesc sfera de cunoaştere a copilului. Am alcătuit cu ocazia asta şi un consiliu de lectură, că nu mai ştiam cu ce să-i hrănesc mintea: doi filologi de la Iaşi, amândoi tineri şi drăguţi (nu vă gândiţi la prostii, îi alesesem pentru că ştiau engleză), o franţuzoaică pensionară, profesoară de sociologie, un psihoterapeut clujean specializat pe vârste mici şi un expert în comunicare infantilă (pe ăsta îl pescuisem de la IML, nu ştiu ce învârtea el pe acolo).

            Nu vă ascund că fata mea nu părea pregătită de asemenea salt calitativ. Dar ce ştiu copiii ce-i bun pentru ei? Au noroc cu noi, că judecăm în locul lor şi ne asumăm decizii curajoase. Ea, săraca, nu era receptivă, încerca tot mai des să scape, se juca cu maimuțoii ei sau, mai târziu, când a învățat să umble cu telecomanda, dădea tot timpul pe desene animate. Probleme de acest gen apăreau mai ales la audiţiile de la mine de acasă. Când mergea la mama totul funcţiona simplu: o lăsau fără jucării și fără cablu, închideau uşa-n clanţă şi n-avea scăpare. Dar uşile de acasă erau glisante, le putea deschide şi ea. Şi evada din cameră imediat cum începeau lecturile. Bona mă suna într-una la birou ca s-o pârască şi să mă-ntrebe ce să facă...
            Ca să nu pară c-o forţăm (atât i-ar fi trebuit bărbatului meu să afle, noi îi spusesem că fata ascultă vrăjită orice-i puneam la CD player), am chemat eu un electronist şi-am extins sistemul audio în toată vila. Oriunde pleca fata, vorbele alese şi ideile măreţe o însoţeau. Chiar şi aşa au apărut incidente, dar măcar puiul meu nu mai chiulea. Odată ţin minte că a reuşit să coboare la parter (nu ştiu cum a făcut-o fără să-şi spargă capul pe scări), s-a trântit pe jos în debara, şi-a pus o pernă pe ureche şi mi-a ros nişte sandale din piele de şarpe, o frumuseţe. Îi dădeau alţi dinţişori, sărăcuţa... Altă dată ţin minte că a pus mâna pe carcasa unui audiobook şi a ronţăit-o milimetru cu milimetru. Era să şi înghită o bucată de plastic cât o unghie de-a mea, noroc că i-a rămas în gât. Am întrerupt şedinţa de lectură, ce să fac, şi am trimis-o la spital cu bona, să nu se sufoce.

            În sfârşit, copiii sunt copii. Îi laşi în ale lor, dar în paralel trebuie să ai grijă să-ţi funcţioneze şi ţie planul, să progresezi.