daniel.mafteiu.2: 2.6. mămica şi viaţa socială

Ce viaţă socială poate avea o mămică de bebe? Vă daţi seama că răspunsul este zero! După naştere eşti prinsă într-o capcană fără ieşire. Toată lumea trage de tine, toată lumea are întrebări şi aşteaptă
răspunsuri. Copilul mă solicita până la refuz, de unde să ştie că cererea sa depăşea cu mult disponibilul meu de ofertă. Bona, ca şi mama, în loc să m-ajute mai mult mă-ncurca. Plus că inventa tot timpul motive să chiulească: să-şi plătească facturi sau rate, să ia de la poştă pensia maică-sii, care era paralizată, să meargă să-i facă de mâncare, prostii d-astea penibile şi răsuflate. După ce i-am făcut scandal şi am pus-o la punct cu severitate, şi-a schimbat tactica de hărţuire: stătea cu puiul acasă, dar mă suna de zeci de ori pe zi pentru orice fleac. Nu vă spun că nimerea în cele mai nepotrivite momente cu putinţă. Mă suna când eram la solar sau la discuţii cu prietenele. Sau la magazin unde, ca un făcut, mă prindea numai în cabina de probă, pe jumătate goală şi cu telefonul la cinci metri de mine. Trebuia s-o-ntreb pe vânzătoare cine mă apelează şi, când îmi citea de pe display "nanny", mă repezeam să răspund aşa cum eram...

Între noi fie vorba, de atâtea ori mi se-ntâmplase asta că ajunsesem senzaţia Mall-ului de lângă casă, că acolo mergeam eu mai des. Eram atât de sexy alergând în lenjerie intimă pe holurile alea şi căutând o zonă cu semnal cât de cât bun, ca să-nţeleg ce-mi zicea bona, că multă lume ajunsese să mă aştepte doar ca să m-aplaude. Chestie pe care cred c-o mai puteţi vedea pe You-tube, dacă n-au şters clipurile alea cu mine.

Se formase şi un grup de fraieri de Mall, liceeni plin de coşuri, d-ăia de pozează în bogătani, dar dau bip-uri pe mobil, ştiţi genul. Ei bine, puştanii ăştia, unii dintre ei chiar drăguţi, îşi făceau tot timpul de lucru în preajma mea. Mă urmăreau de la câţiva metri cu telefoanele în mână în aşteptarea unui asemenea moment... Acuma, şi o recunosc sincer, chiar meritam atenţia lor. Pe lângă valoarea mea naturală, tratamentele acelea cosmetice mă făcuseră ca nouă...

Să revin la prostia bonei. Alteori mă prindea împachetată în argilă, să zicem, dar trebuia să-i răspund, căci eram destul de panicoasă şi mă gândeam numai la grozăvii. Îmi mânjeam Vertu-ul de 27 de mii de euro cu mocirlă ca să-i ascult toate prostiile. Din cauza ei luam telefonul şi la Spa, de-am ajuns să mă războiesc cu fabricantul, că nu mi-l schimba în garanţie. Cică scria în instrucţiuni că temperatura maximă de funcţionare era 55 de grade, nu 95, cât setam eu în saună. Ce să vă mai spun, pe unde nu mă suna! Şi de ce? Auziţi mostră de întrebare: copilul are febră, şefa, ce să fac? Am şi explodat atunci: păi de unde să ştiu eu, proasto! Ce, sunt medic? D-aia te-am angajat! Sună la Salvare, dobitoaco!... În sfârşit, numai cu aiureli d-astea mă deranja. E drept, câteodată - foarte rar - mă suna şi cu întrebări de bun simţ. Chiar m-am emoţionat odată într-o cafenea: m-a întrebat cu ce s-o-mbrace după amiază, că urma s-o scoată în parc, şi i-am spus să-i pună boneţica aia albă cu danteluţă cusută în fir de aur, cumpărată de mine de pe un site canadian, şi nu pe cea ordinară din bumbac flauşat, pe care i-o luase taică-su de la supermarket. Eram la un suc cu nişte prietene mămici şi după convorbirea aia au recunoscut că eram totuşi cea mai talentată din grupul nostru.

Aşadar, despre ce viaţă socială să vorbim când toată ziua eram cu gândul la copil? Mă tot sunau prietenele şi-mi spuneau că ies împreună, că nu vin şi eu? Cum să vin? Mai puteam eu să particip la asemenea şuete când eram mamă şi aveam atâta treabă? Ele mergeau, iar eu mă simţeam dată deoparte, înlăturată cu forţa din anturajul meu de multinaţională, exclusivist, cu MBA, IQ şi cont onorabil, unde fiecare contract de peste un milion de euro stârnea emulaţia, iar tachinarea favorită era despre potenţa partenerului de aşternut. Născusem şi între noi se căscase această prăpastie, ne îndepărtam încetul cu încetul.

Pe de altă parte, ce-mi trebuiau mie întâlniri? Maternitatea mă urcase pe o treaptă superioară, nu mai aveam prea multe în comun cu ele. Aderasem la clubul mămicilor VIP şi, chiar dacă nu erau ele femei cu care să porţi discuţii intelectuale, grupul avea un liant puternic: copiii de acasă. Ne întâlneam frecvent pe la saloane de cosmetică ori tratament, ieşeam la un fresh sau o cafea şi stăteam la poveşti despre greutăţile de acasă. Slavă Domnului, aveam ce spune: personalul domestic de calitate lamentabilă (nu foloseam cuvântul ăsta cu ele, că nu-l înţelegeau), bolile copilului, soţii insensibili care ne hărţuiau sexual, dar şi ce lucruşoare şic mai le cumpărasem puilor, ce tratamente miraculoase apăruseră pentru înlăturarea vergeturilor sau celulitei, ce maseur tânăr şi bine clădit mai fusese angajat la salonul favorit, topicuri din acestea legate strict de viaţa de mămică.

Să ştiţi că ne şi amuzau acele discuţii. Cel mai tare mă distrau poveştile de acasă, mai ales că aveam şi eu cu ce să mă "laud". Parcă am fi participat la concursul "cine are cea mai proastă bonă ever?". Îmi amintesc acum de o mămică, activa parcă în domeniul muzical sau aşa ceva. În orice caz, n-avea voce, dar apăruse dezbrăcată prin toate tabloidele, până să devină gravidă şi nevastă de miliardar din domeniul imobiliar. Ne spunea cât de nesimţită era a ei şi ce telenovelă îi declanşase acasă. Povestea savuros cum o lăsase să urce în patul tatălui, exact ca mine, doar - doar va scăpa de el. Aia, o piţipoancă de Colentina ambiţioasă şi plină de tupeu, ajunsese să pretindă un ajutor, iar fraierul cedase şi-i angajase assistant-nanny. Situaţia degenerase când bona dintâi a mirosit că tăticul trecea şi prin patul adjunctei. A pândit momentul când el s-a retras în camera de lucru urmat de vice-bonă, a prins-o pe ea înghesuită sub birou, cu el transpirat tot, şi a jucat scena amantei ofuscate. Ţeapă: miliardarul le-a dat afară pe amândouă! Sătul de complicaţii, a angajat în locul lor un tânăr absolvent de colegiu medical...

Când ajungea cu povestea aici prietena se oprea şi râdea în hohote, dar nu mai spunea nimic (avea consemn de acasă să-şi ţină gura). În orice caz, pentru noi era clar că ascunde adevărata poveste suculentă. O lună de zile ne-a lăsat să ne imaginăm tot felul de scenarii şi să punem pariuri, apoi s-a scăpat şi-a-ntregit puzzle-ul cu piesa lipsă. Nici vorbă de bănuielile noastre. Nu ea îl sedusese pe "bon", cum credeau fetele. Realitatea fusese cu mult mai tare: într-o noapte, masculul îi venise pilit acasă şi-l penetrase pe băiat cu forţa, excitat de amintirea uneia dintre bone, nu e clar care...

L-a costat destul de mult să muşamalizeze povestea asta: băiatul a spus pe bune că-i plăcuse, dar tot a pretins un apartament cu două camere în Pipera ca să nu verse totul la ziare, iar prietena mea a primit un bilet de voie în alb pentru orice fantezie ar fi putut avea vreodată. Din câte o cunosc, l-a folosit pe toate feţele cu putinţă...

În sfârşit, toate aveam poveşti mişto. Una singură, o blondină înaltă şi grasă, nu prea suporta tema asta. Pe de o parte n-avea cu ce să participe, că ea n-avea om pentru copil, o obliga miliardarul să se descurce singură. Dar cred că motivul principal era altul. Sensibilităţile ei se legau de faptul că până de curând fusese la rândul ei bonă. Promovase în liga noastră abia după ce reuşise să-i facă angajatorului alt plod şi-l convinsese să bage divorţ...

Cele mai interesante erau discuţiile despre viitorul copiilor. Fetele erau cam limitate: ori gândeau pur şi simplu ca nişte găini, doar prezentul există, ori îşi imaginau progeniturile la majorat în cele mai banale postúri, potrivite cu îngustimea minţii lor. Atâta le ducea capul: reuşita unui băieţel însemna să devină fante de Dorobanţi sau Monte Carlo, cu cabrio şi viloi, iar succesul fetiţei, şi ea cu dotarea standard a grupului, cabrio şi viloi, era cuantificabil prin averea miliardarului pe care urma să-l învârtă pe degete. Pe toţi îi aştepta cariera de moştenitor: mult în cont, nimic în cap.

Noroc cu mine, că le-am arătat cum să gândească. Am făcut-o atunci când le-am împărtăşit planurile mele pentru copil, căci eu începusem deja să-i proiectez viaţa în detaliu: educaţie ca lumea, început de carieră la o bancă locală sau prin vreo corporaţie, undeva, să avanseze şi să ajungă CEO, ca mine. Apoi să urmeze o cale şi mai ambiţioasă, să devină ministrul Economiei sau al Dezvoltării, să-şi treacă în CV câţiva ani de expertă FMI sau BM şi, la apogeu, să conducă una din băncile mari, care trasează viitorul omenirii. M-au ascultat cu atenţie, şi-au dat seama ce-nseamnă think big şi atunci au început să-mi ceară consultanţă. Când am văzut că terenul e pregătit, le-am dezvăluit şi targetul de grup. Cel adevărat, nu prostiile alea cu decapotabile şi viloaie!

Întâi le-am predat pe limba lor o scurtă lecţie de istoria politicii economice. S-au prins relativ repede cam cum stau lucrurile pe lume, nici n-a mai fost nevoie să le dau cărţi la studiu. Era clar: 1 - toate stăteam pe munţi de bani; 2 - controlam destinele unor grupuri mari de oameni şi traiectoriile economice ale unor entităţi mamut (mai mult eu şi bărbaţii lor); 3 - luate separat, fiecare dintre noi era o mică putere; 4 - toate la un loc, împreună cu prietenele şi cunoscutele noastre, controlam mai mult de jumătate din activele ţării. Deci, le-am zis-o de la obraz: lăsaţi-le-n puii mei de vile şi maşini, că-s ale noastre by default, nu ni le mai ia nimeni! România e miza, că p-asta urmează s-o lăsăm moştenire copiilor noştri! Cine să-şi bată capul cu viitorul ţării, dacă nu noi?

Din momentul în care au înţeles care-i problema, toate celelalte subiecte au trecut pe locul doi. Nici nu vă imaginaţi cât de aplicat au început să judece: "dacă tot suntem elita, haidi, fată, să-mpărţim ţara asta care-o avem, să ştie şi copiii noștri că-s bazaţi". Evident, pe mine m-au rugat să mă ocup de Guvernul de la Mall, cum l-am botezat, şi după vreo două luni de muncă aveam deja un mommy's agreement. Le-am făcut organigrama color, că pe aia alb-negru n-au înţeles-o, am schiţat şi un program de guvernare, cu obiective şi strategii macro trasate în mare, dar ne-am blocat un pic la repartizarea posturilor.

Cu greu le-am convins că prim-ministru nu putea fi nimeni dintre ai noştri, că postul trebuia lăsat liber, fiind unul politic, că urma să ne alegem fraierul maleabil la timpul potrivit. Cât despre restul schemei, a fost un coşmar. După cum vă imaginaţi, au lăsat deoparte omenia şi respectul și aproape că s-au încăierat pe posturi. Se uitau şi copiii miraţi la ele... Voiau prea mult, unele sperau chiar şi la două ministere, plus că toate trăgeau la aceleaşi trei portofolii. De cel pus deoparte pentru fata mea, al Economiei, nu s-a atins niciuna. Proaste, ce să ştie ele unde se fac banii adevăraţi...

Ca să vedeţi cât erau de infantile: toate cădeau pe spate când venea vorba de uniforme. Se băteau pe ministerele de forţă - Interne, Apărare şi Justiţie - de parcă astea ar fi fost stâlpii Puterii! Habar n-aveau că pe lumea asta mişti lucrurile prin două pârghii: bani şi Servicii. Restul - poliţişti, militari, procurori, toţi ceilalţi actori din slujba statului - stau la ordin. Nu vă spun, de exemplu, cât de greu mi-a fost s-o conving pe una să accepte portofoliul Culturii, că rămăsese singurul vacant, nu-l voia nimeni. A început să bâzâie şi ne-a făcut o scenă de s-au speriat toţi clienţii din cafenea. M-a şi acuzat c-aş vrea s-o marginalizez, d-aia-i batjocoresc băiatul. Abia după vreo săptămână a acceptat. Cred că se sfătuise şi cu bărba-su, un miliardar din reciclabile. Ce şi-or fi zis ei acolo la şedinţa aia a lor: decât nimic, bună şi Cultura...

O singură membră a grupului nostru - una nou venită, urma să nască peste câteva luni - era mai isteaţă şi ştia foarte bine cum merg treburile. Înaltă, grasă şi cam boccie - deşi ne tot scotea ochii că fusese beauty queen la nu ştiu ce concurs internațional -, soţia unui secretar de stat. Aderase la grup pentru că administra salonul de masaj exotic al unui arab, pe care la vremea aceea ajunseserăm să-l frecventăm toate... Gestiona nişte valori formidabile, fata asta! Avea relaţii prin toate cluburile sportive şi angaja numai băieţi de nota zece: fomişti, curaţi, discreţi. De talent nu mai vorbesc...

La început mi-a fost cam teamă de ea, că avea tabloidele la degetul mic: cum o supăra vreuna, cum dădeau buzna paparazzi în viața ei și apărea pe primele pagini cu toate mizeriile din lume. Dar ne-am cunoscut mai bine, am văzut că-i descurcăreaţă şi ne-am împrietenit. Deşi n-avea studii de management - terminase biochimia, istoria, ceva de genul ăsta -, ştia şi ea că Economia e cheia, că acolo se-nvârt averile grele şi-ncercase să ridice pretenţii la minister. A cedat cu înţelepciune, mai ales că-i propusesem un deal. Portofoliul la mine, iar copilul ei - încă nu ştia ce sex are, că refuzase să vadă pe ecograful 4D -, secretar de stat.

.................................................

Văd că m-am îndepărtat rău de tot de subiect. Vorbeam de fapt despre viaţa socială a tinerei mămici, viaţă care practic nu există. Sau, dacă există, gravitează tot în jurul copilului, a viitorului său. Interesant e că doar noi vedem această realitate crudă. După bunul lor obicei, taţii percep situaţia exact pe dos.

Mie, al meu îmi făcea mereu scandal că nu stau pe-acasă. Că toată ziua sunt pe drumuri, că dimineaţa mă trezesc numai cu gândul să fug la Mall şi să arunc banii pe toate tâmpeniile (spunea asta despre orice aş fi cumpărat eu, numai lucrurile luate de el erau bune), că seara vin obosită frântă şi n-am grijă nici de pui, nici de el (evident că aici era oful), c-am ajuns să mă învârt într-un cerc de curve de bani gata şi că puiul meu îi va zice "mama" bonei... Cu asta chiar că mă rănea! Celelalte le înghiţeam: bine, bine, whatever, mă laşi! Reproşuri tipice de bărbat, care nu pricepe nimic din zbuciumul meu interior de mamă. Nu înţelegea că tot ce făceam era pentru puiul meu drag, să-i fie ei bine, să se-nvârtă în lume selectă, să-i cultiv de mică mentalitatea de învingătoare. Dar ce să aştepţi de la un bărbat? Pe el îl durea că-l respingeam în pat şi se răzbuna prin aceste apropouri mârşave. Însă aia cu "îi va zice «mama» bonei, pe tine nici nu te cunoaşte" chiar mă rănea. Atât era de obsedat de sex încât lovea ca animalul într-o femeie lăuză...

Acuma, fie vorba între noi, poate că aş fi fost tentată să-l mai las din când în când, că doar nu muream din atâta lucru, dar mă irita la culme tonul cu care pretindea să mă iubească: parcă el ar fi născut, el ar fi fost victima, iar tăvăleala din pat ar fi fost recompensa cu care-i eram datoare. Eu!?! Datoare!?! Lui!?!... Dobitocul, nu înţelegea nimic!

Băi, nene, păi cum să-ţi fiu eu datoare ţie? Nu te-am luat pentru bani, chiar dacă eşti miliardar. E drept, câştigul meu de la multinaţională e sub venitul firmei tale de avocatură, dar dacă am chef te depăşesc cu numai două-trei consultanţe acordate acolo unde ştiu eu. Nu te-am luat din dragoste. Am acceptat să-mi fii soţ fiindcă mă epuizase căutarea perechii ideale şi trebuia să mă mărit. Aveam şi eu o vârstă, nu-l puteam aştepta la nesfârşit pe Făt Frumos. Aşadar, ciocul mic, domnu' "în lipsă de altceva mai bun"... Nu te-am luat pentru performanţele din pat. N-ai nimic din ce ţi-ar trebui ca să mă satisfaci: forţă, rezistenţă, abilitate, viziune, strategie, concentrare, nimic! Eşti praf! E drept, măcar ştii să compensezi, dar asta nu-i viaţă! Ce, io-s femeie să trăiesc din compensaţii. Ce-am ajuns, asistată sexual? Acum îmi torni un plod. OK, mă bucur c-am făcut-o şi pe asta, e împlinirea de care aveam nevoie ca femeie. Dar mă mă blochezi în casă, mă rupi de prieteni şi de cercul meu select, îmi pun viaţa personală pe hold din cauza ta şi vrei ca tot eu să-ţi fiu recunoscătoare? Să avem pardon! Dacă ai pretenţia asta, ai trăit mia aia de ani, sau câţi oi avea, degeaba: n-ai înţeles nimic din viaţă!

Să nu ne enervăm. Subiectul dezbătut era altul: "viaţa socială a mămicii când copilul are vârsta cuprinsă între zero şi trei luni". Pe tema asta ar fi încă multe de spus, dar cred că mă pot opri aici. E clar că n-avem aşa ceva, dar dacă e să punem în balanţă ceea ce aduce un bebe în viaţa noastră, cred că satisfacţiile pe care ni le oferă întrec de departe toate sacrificiile. Tatăl e stupid? Bona e nepricepută? Toate bolile din lume trag la puiul tău? Ambulanţele nu vin niciodată suficient de repede? Eşti prizonieră în casă? Trebuie să scapi de nişte kilograme? Mândrul decolteu începe să apună? Ţi-au încolţit vergeturi parşive pe burtă, coapse, fund etc? Ai coşmaruri cu "respiră!", "împinge!", "hai, că i se vede capul!"? Toate astea-s nimicuri. E de ajuns să ţii puiul în braţe şi tot răul dispare. Nu mai există frustrări, durere, povara amintirilor, nu mai există prostie, nepricepere şi rea-voinţă. Voi doi sunteţi Universul, sunteţi protejaţi de un scut al energiilor pozitive, radiaţi fericire şi linişte absolută. Cui îi mai trebuie viaţă socială când are aşa ceva?

A, că mai ieşi şi tu din când în când cu fetele, cred că-i normal. Cine rezistă 24/7 în purgatoriul de acasă? Te ajută să nu înnebuneşti, să cunoşti lume nouă şi să mai schimbi opinii despre copil, te documentezi, vezi cum îşi fac datoria şi alte mămici. Până la urmă, şi pe asta o faci tot în folosul îngeraşului...