daniel.mafteiu.2: 6.5. managementul educaţiei

Ne întoarcem la educaţie, că e cea mai importantă. Haideţi să ne imaginăm situaţia ideală: ceea ce învaţă copiii noştri la grădi este perfect. Şi cantitativ, şi calitativ. OK! Ce ne facem noi acum,
ca mame responsabile? Ne cufundăm în lene, ignorăm copilul şi ne vedem de viaţa noastră, ne ocupăm de alte lucruri sau ce? Păi, să judecăm împreună: dacă ai o percepţie lucidă asupra realităţii îţi dai seama că nu-ţi poţi lăsa copilul captiv între limitele înguste ale învăţământului public. Oricât de multe ar învăţa acolo, tu ca mamă ştii că nu-i destul. Aşadar, vă spun eu care-i problema aici: studiile suplimentare de acasă cu profesori dedicaţi.

E limpede aşadar de ce, în paralel cu ce făcea la grădi, am pus-o pe fată să-şi continue meditaţiile private acasă la mama, unde avea colectivul ei de profesionişti. Programa era angrenată cu cea de la grădiniţă (mă ocupasem eu de asta), venea în completarea ei şi-i adăuga valoare, dar am făcut şi lucruri noi. Doar 7-8 materii, să n-o încarc prea mult.

Am început întâi cursuri de balet & dans de societate, deşi fata făcea nazuri. Balerinul angajat de mine lucra prófi, nici vorbă. Adusese şi lecţii video în engleză, dar copilul, tot copil: cu mâna numai pe telecomandă ca să schimbe pe desene animate, că dansurile clasice n-o atrăgeau deloc. Am certat-o de câteva ori, i-am zis să se adune, că are de lucru şi fetele ca ea nu renunţă şi până la urmă a înţeles. La ora actuală, de exemplu, valsează cam în scârbă şi numai după ce urlu la ea, dar măcar o face corect. Îmi va mulţumi ea mai încolo, când va vedea ce-nseamnă să te mişti cu graţie prin viaţă... Mai dificil a fost să-i găsesc un sparring partner pe măsură, că şi aici mă cam sabota. Când eram în tratative cu părinţii unui campion naţional şi aproape că ajunseserăm la un preţ rezonabil, a stricat totul: l-a zgâriat rău pe faţă. Până la urmă a trebuit să angajez o mămică recomandată de o prietenă de-a mea, care avea tot fată. Femeia aia avea un băiat de 7 ani trecut prin concursuri internaţionale şi scotea şi ea un ban din priceperea lui. Prietena mea îl folosise până atunci tot la lecţii de dans pentru fetiţa ei, dar acum îi rămăsese mic, nu se mai potrivea cu fie-sa, care creştea într-una. Era el cam debiluţ, dar avea ritmul în sânge şi a-nvăţat-o pe copila mea toate dansurile moderne de pe lume.

Să ne fi văzut când mergeam împreună la clubul meu de suflet, mai ales când se îmbolnăvea bona şi n-aveam cu cine s-o las. Cum începea muzica, piticuţa tropăia până la ring şi dădea recital, talentata lu' mama. Avea energie, nu glumă: dac-ar fi fost după ea ar fi dansat pân-la două-trei dimineaţa. Toţi clienţii se opreau şi făceau cerc în jurul ei; doar v-am spus, are lipici, ca mămica. Ca să apuc să dansez şi eu cu careva trebuia s-o iau cu forţa de acolo. Şi nu mă-ncurca doar pe mine. Întotdeauna îmi venea patronul pe cap: să-mi iau copilul de pe ring, că lumea nu mai dansează, nu mai bea şi-i stă afacerea în loc. Fiind prieteni, chiar nu-l puteam refuza...

Apropo: într-o seară nu m-a lăsat un fraier să intru cu fata-n local. Era un bodyguard nou, nu mă ştia, şi mi-a zis cu tupeu că n-am voie înăuntru cu minori. Cică în clubul ăla se făceau copii, nu veneai cu ei gata făcuţi de acasă. Fraierul, a trebuit să-l sun pe şeful de tură ca să-l pună la punct...

La fel de importante ştiu că au fost şi cursurile de înot. Aici am avut mai mult de furcă, dar, ca orice mamă focusată pe succesul copilului, am insistat până a reuşit... Să vedeţi ce probleme groase: fata mea avea o spaimă grozavă de apă. Când o ducea bona la antrenament, urla şi se agăţa de toate lucrurile întâlnite în cale, numai să n-o bage-n bazin. Cred că o moştenise de la mine, că şi mie mi se face rău instant când merg la apă mare, dar îmi doream enorm ca fata să fie mai bună... Nu m-am lăsat, pe ea nu trebuia s-o-nvingă frica. Ce, să-nceapă de la vârsta aia cu renunţările? Doi ani am tot trimis-o la antrenamente, de vreo cinci ori mi-au şi dat-o înapoi: că nu putea învăţa, era blocată psihic de spaimă şi n-avea sens să mai încerc, că aruncam banii pe fereastră. Auzi, concepţie de instructor de înot! Lor de banii mei le era... I-am băgat în şedinţă de câteva ori, l-am luat de gât şi pe patronul centrului Spa - i-am zis că multinaţionala mea îşi va retrage toate abonamentele de la ei dacă nu se ocupă cum trebuie - şi am reuşit. Puiul înoată acum ca un peşte. Şi, cel puţin de câteva luni încoace, nu mai trebuie să-i dăm calmante înainte să intre-n apă. Cum să nu fii mândră de aşa realizare?

Lecţii de mare folos pentru conturarea personalităţii fetei au fost şi cele de karate. Am dat-o la sportul ăsta ca să-i disciplinez un pic firea rebelă, dar şi pentru că se mula perfect cu personalitatea ei un pic mai conflictuală, aşa. Sinceră să fiu, deşi nu-mi plăcea că se încăiera cu toţi copiii, mă bucuram că-i bătăioasă. Semăna cu mine, nu cu molâul de taică-său. Şi dacă tot o făcea, măcar să iasă învingătoare. Vorba aia, de ce să plâng eu? Să plângă mamele ălorlalţi!

Acum, vă daţi seama că n-acţionam la întâmplare, nu erau decizii de impuls. Pentru că asta-i problema: nu-ţi creşti copilul aşa cum îţi vine, după ureche; trebuie lucrat ştiinţific, cu metodă. Eu demarasem chiar un program regulat de evaluare, care mă ajuta să văd în ce direcţii să insist. Mă-nvăţase un profesor - autorul unei teze grozave despre dezinfantilizarea copilului mic - să simulez un fel de catalizator de feed-back pentru programarea educaţională, aşa că cel puţin o dată pe săptămână o scoteam între alţi copii la studiu comparativ. Ieşeam fără bonă, ca să se manifeste liber. Aşa îi descopeream laturile slabe, să ştiu pe unde să mai modelez, dar şi punctele tari, unde puteam şlefui nestemata ca să ajungă la desăvârşire. În plus, mai vorbeam şi eu cu alţi părinţi, tot timpul spionam mainstream-ul ca să văd pe unde ajunseseră alții.

Ideea cu artele marţiale, de exemplu, mi-a venit la Mall, la un spaţiu de joacă pentru copii. Acolo mi s-a încăierat puiul cu un băieţoi mai mare ca ea, care o trântise pe saltea. Ce scandal i-am făcut mă-sii, o nesimţită care-şi lăsa plodul să fie o brută, nu-l strunea deloc... În timp ce o certam pe proastă, trăgeam cu coada ochiului la prinţesă, care plângea cu buziţa spartă. Nu vă spun că după câteva secunde s-a ridicat - avea deja privirea aia supărată a ei -, s-a dus la mitocan şi i-a dat un brânci de pe tobogan de-a căzut fraierul fix în cap. Să se-nveţe minte, animalul...

Eu eram în al nouălea cer: that's the spirit, ghiocelul meu, nu te lăsa călcată-n picioare! Ei bine, în timpul ăsta nişte turişti asiatici, care asistaseră la scenă, m-au întrebat dacă fata mea face kung-fu sau ceva de genul ăsta, că prea lovise pròfi. Mi-au spus şi numele procedeului, nu-l mai ţin minte, şi uite aşa mi-a venit ideea.

Deci, karate. Aici n-a mai mers cu studiile private. Niciun sensei n-a vrut să-i predea la mama mea acasă, cu toţii au spus că-i o disciplină de grup, a trebuit s-o dau la o sală publică. Chiar şi aşa mi-au luat şpagă din greu, că n-o primeau la vârsta aia. A durat mai mult până să primesc kimonoul făcut pe comandă şi pampersul special, de la o firmă din Hong Kong profilată pe sporturi de contact. Ăsta ţin minte că m-a costat o groază de bani, deşi arăta ca un scutec normal. Doar că scria pe el Made in China, avea instrucţiuni în japoneză şi valabilitate până la centura portocalie. De la verde în sus cică-i trebuia alt model...

Ne-am chinuit un pic şi cu lecţiile de pian, la care trebuie să recunosc că n-am vrut să renunţ nici în ruptul capului. Eu ştiu că de mică-mi dorisem să cânt la pian, dar nu apucasem să învăţ. Măcar fata mea să n-aibă acest regret... Instrumentul îl aveam deja, i-l luasem de când avea o lună, n-a trebuit decât să-i caut profesoară. Evident că am găsit una cam îngustă la creier: cică n-o putea lua că era prea mică, să mai aştept un pic. Că oboseşte fugind de la un capăt la altul al claviaturii şi nu poate cânta decât cu două degete... Tâmpita, a trebuit s-o învăţ eu să-i predea melodii doar la dreapta pianului, doar la stânga sau, logic, doar în centru, că pe ea n-o ducea capul... Oricum, am plusat la bani până a tăcut. Păi, ce, suntem la piaţă, te tocmeşti cu mine? Cine eşti tu să-mi spui ce e bine pentru copilul meu? Ce, voiam s-o fac pianistă? Trebuia doar să-i stimuleze un pic înclinaţia artistică, să o familiarizeze cu frumosul, să picure un pic de armonie în sufletul ei, că prea era băieţoasă. A mai şi făcut pe isteaţa: cică s-o dau la vioară, că pe piaţă există instrumente speciale pentru copii. Ce să-ţi spun, bine că eşti tu deşteaptă şi le ştii pe toate! (Btw, p-asta cu vioara o încercasem deja. După ce a spart una şi a rupt arcuşul pe piciorul profesorului am renunţat. Nu-i plăcea şi pace, d-aia n-am pomenit nimic despre asta.)

Cu proasta asta de profă am mai luat o ţeapă: am trimis-o în ultima vacanţă cu fata la Disneyland, versiunea originală. Ştia engleză foarte bine, mai fusese pe acolo şi cu alt copil şi-am hotărât să meargă ea în locul bonei. Aș fi plecat şi eu cu ele, dar nu s-a putut, aveam o urgenţă personală. Nu vă spun că dobitoaca m-a sunat de acolo să-mi spună că stau degeaba pe acolo, că sunt cozi mari, că fata se sperie de toate arătările alea şi nu-i place să se dea în nimic. Nici de atâta lucru nu era în stare! Eram eu blocată în Bruxelles, la Parlamentul European, că aşa aş fi dat o fugă să-i arăt proastei cum să aibă grijă de un copil...

(Mă întâlnisem acolo cu o fată drăguţă, fără MBA, dar de-a noastră. Tatăl ei, prieten foarte bun şi aliat de nădejde în întreaga mea carieră, mă rugase să-i deschid nişte uşi, că fata tocmai picase în zonă cu un job de durată şi-i trebuia cineva de încredere. A trebuit s-o cazez, să-i prezint nişte oameni, să-i angajez asistentă, s-o duc la Spa, prin cluburi, whatever, chestii d-astea basic, de-nceput de mandat. Şi nu refuzi un super-CEO ca taică-său, nu dai cu piciorul la asemenea relaţii.

Acum, ca o paranteză în paranteză, mare figură mai era şi tipul ăsta. Ocupă şi acum un loc de seamă în panteonul iubiţilor mei. Ca om, aşa, era super-cool: foarte puternic şi foarte protector. Cel puţin pe mine mă ajutase enorm în jocurile de culise, de când ne ştiam fusese permanent în spatele meu. Şi cu fiică-sa se purta la fel, deşi ea era mai independentă de felul ei. Să-l vedeţi însă pe latura romantică: kinkie rău de tot. Doamne, cum îl schimbă sexul pe om... Dominant spre patologic, îi plăcea la nebunie să i te supui, era perversiunea lui numărul unu. Din cauza resurselor limitate (vârsta, ce să-i faci; şi nici nu lua pastile, se ţinea mândru) derapase uşor spre accentele sado: nu-ncepea fără un pic de bătaie. Dar mi-o trăgea profi, fără să lase niciun semn. Urma plăcerea, pe care o privea cu un ochi foarte lucid. Ştia că simulez, chiar mă ruga s-o fac. El îmi spunea şi cum: să urlu prelung şi mai gros, ca vaporul la acostare, că asta-l făcea să se simtă din nou tânăr. Trebuia să fiu foarte atentă, să-mi iasă tonalitatea potrivită, căci la el dezamăgirile de aşternut erau periculoase. După una d-asta nereuşită nu mi-a răspuns la telefon vreo cinci luni. În sfârşit, nu vă spun mai multe, că e şi cam paranoic, nu vrea să se afle.)

Mă-ntorc la dobitoaca de pian: mi-a venit acasă fără nicio poză. Păi bine, femeie, d-aia-ţi dau eu o căruţă de bani, d-aia te trimit acolo cu copilul, să-mi vii fără amintiri? Păi cum le arăt eu fetelor unde-a fost fata? Cum se laudă ea la colegi? (Pentru prezentarea din toamnă, de la grădi, a trebuit să mânărim în Photoshop nişte poze luate de pe net)... Am încheiat colaborarea, că prea făcea numai prostii, şi semestrul următor am dat pianul în studiu la grădiniţă, să se spele ei pe cap cu el.

Ah, să nu uit, că e important: fata mea a continuat şi coachingul de leadership, pe care-l începuse înainte de grădi. Pentru asta ţin minte că am apelat la un prof nou, un psihoterapeut francez, mi-l recomandase CEO-ul meu. Ăsta mă ajuta doar prin videoconferinţe, că nu voia să vină în România decât cu spor de Lumea a III-a, ceea ce era cam scump. Am colaborat cu el doar 24 de şedinţe, o oră fiecare, în care i-a predat fetei sub hipnoză maniere elegante în afaceri şi principii elementare ale managementului (o versiune simplificată pentru copii, o găsisem eu pe net în germană). Nasol a fost doar la prima întâlnire, c-a hipnotzat-o şi pe bonă, de-a căzut proasta de pe scaun şi şi-a rupt mâna...

Mă gândesc să închei, că m-am întins cam mult. Presupun că aţi prins ideea: educația de la grădi trebuie dublată, de fapt, ce zic eu, trebuie triplată cu cea de acasă. Oricum, ca să vă daţi seama că rezultatele nu întârzie să apară, vă spun acum cea mai plăcută surpriză pe care mi-a făcut-o piticuţa mea pe la cinci ani. N-o să vă vină să credeţi cât era de deşteaptă. Pe scurt, am prins-o că-i dădea şpagă meditatoarei de aritmetică!!! Aia o punea să scrie cifre, bastonaşe, d-astea d-ale lor, iar mândra mea, cam puturoşică, voia să se uite la desene animate. Ca s-o lase-n pace şi să n-o pârască la mine, ce credeţi că făcea? Îi îndesa în buzunar câte 50 de euro! Prima oară când am văzut-o pe camerele de supraveghere nici n-am ştiut ce-i dă, că nu lua banii de la mine. Şmechera, îi dădea din banii ei. Şi nu lua din bancnotele de 500 sau 100. Mă văzuse pe mine că-i dau de 50 şi d-astea folosea şi ea... Acuma, observasem şi eu că profa îi dă tot mai multe teme şi, când s-o laud, aflu adevărul. A fost din întâmplare, că nu bănuiam nimic. Înaintea unui curs organizat la mine acasă, că mama plecase cu un student în Seychelles, mi-a cerut copila să-i schimb nişte sute de euro în mărunţi...

Vă daţi seama că am certat-o, nu acceptam să-mi facă d-astea, iar pe profă am dat-o afară. Am făcut imediat anchetă şi printre ceilalţi. Dacă ea avusese tupeu să ia şpagă la mine acasă, cine ştie ce se petrecea la mama mea? În sfârşit, sărim peste amănunte, că n-am găsit niciun vinovat, dar credeţi-mă că am fost teribil de mândră de fata mea. Ce ţi-e şi cu copiii ăştia? Ai impresia că-s neajutoraţi, dar îţi vin cu câte o trăsnaie de-asta de te doare mintea şi constaţi nu doar că au deschis ochii, dar au şi învăţat lecţii fundamentale de viaţă, au început să se descurce...