4.1. generalităţi
Viaţa ne-a oferit totul,
de la inteligenţă, frumuseţe, educaţie şi principii sănătoase la succes
profesional şi social. Multe dintre noi îşi savurează poziţia şi privilegiile fără să ţină cont de adevărata împlinire: maternitatea. La început poate că nici mămicile nu realizează importanţa pasului făcut. Ei bine, când copilul ajunge în preajma vârstei de 6 luni situaţia se schimbă radical. Motivul: transformarea pe care o suferă bebeluşul. Tu eşti blocată între osificarea fontanelei şi wheezing-ul respirator, tratamente de vitaminizare şi planuri de viitor, aşa că o vreme chiar îţi poate scăpa adevărul, deşi e sub ochii tăi. Dar la un moment dat tot observi, e inevitabil: puiul tău nu mai are acea figură congestionată şi zbârcită, lipsită de expresie, cu trăsături incerte şi privire goală. Are o faţă umană!
profesional şi social. Multe dintre noi îşi savurează poziţia şi privilegiile fără să ţină cont de adevărata împlinire: maternitatea. La început poate că nici mămicile nu realizează importanţa pasului făcut. Ei bine, când copilul ajunge în preajma vârstei de 6 luni situaţia se schimbă radical. Motivul: transformarea pe care o suferă bebeluşul. Tu eşti blocată între osificarea fontanelei şi wheezing-ul respirator, tratamente de vitaminizare şi planuri de viitor, aşa că o vreme chiar îţi poate scăpa adevărul, deşi e sub ochii tăi. Dar la un moment dat tot observi, e inevitabil: puiul tău nu mai are acea figură congestionată şi zbârcită, lipsită de expresie, cu trăsături incerte şi privire goală. Are o faţă umană!
Acuma, e mult spus că
bebeluşii sunt urâţi. Eu, de exemplu, o iubeam pe răţuşca mea din tot sufletul,
dar în primele luni de viaţă nici nu ştiam ce să cred. Mi se părea că văd la ea
urâţenia bărbatului meu şi, credeţi-mă pe cuvânt, aveam numai gânduri negre. Vorbisem
chiar cu un genetician, care-mi explicase că nu-i un lucru ieşit din comun ca
fata să moştenească doar trăsăturile tatălui, dar asta nu mă încălzea deloc. Deprimată,
mi-era şi frică să adorm. Noapte de noapte aveam coşmaruri şi toate erau cu
fetele boccii pe care le cunoscusem de-a lungul vieţii, de la grădiniţă şi până
la multinaţională, cu mizeriile şi greutăţile prin care trecuseră, cu toate piedicile
pe care le avuseseră din raţiuni estetice.
Încercam din răsputeri să
mă conving că în cazul puiului meu situaţia e diferită, dar era de ajuns s-o
compar cu alţi bebeluşi pe care-i ştiam şi, oricât de subiectivă eram, tot ieşea
în dezavantaj. Ţin minte că hotărâsem să-i cumpăr toată frumuseţea din lume când
va creşte. Mă şi apucasem să discut cu un estetician despre câte operaţii ar fi
trebuit să-i fac şi cam pe la ce vârstă, să le eşalonăm în timp astfel încât să
n-o încurce cu şcoala, totul pentru ca fata mea să scape de urâţenia moştenită
pe linie paternă. Ce fraieră eram...
Oricum, stresul era cât se
poate de real, așa că la început am trimis-o doar pe bonă cu puiul prin parc,
apoi le-am găsit un loc de plimbare mai retras, departe de oraş, ca să am şi eu
timp să gândesc, să găsesc o variantă de trai civilizat. Acum vă spun cu toată
sinceritatea: de fapt nu căutam o soluţie, trăgeam de timp ca să mă pregătesc
sufleteşte pentru o viaţă chinuitoare alături de un copil urât. Ei bine, chiar
când începusem să mă împac cu gândul că până şi ăștia reuşesc în viaţă - doar
aveam dovada lângă mine, tatăl copilului, dar şi câteva omoloage de-ale mele de
la alte multinaţionale -, ei bine, cum ziceam, chiar atunci am avut un şoc.
Cred că n-o mai văzusem pe
fetiţă de vreo lună. Fusesem teribil de ocupată şi urma în sfârşit un week end oarecum liniştit: nu trebuia decât
să mă reped până la Sofia, la o şedinţă informală de o jumătate de oră. Aveam
avioane legate bine şi la dus, şi la întors, deci urma să lipsesc doar patru ore.
Am sunat-o pe mama şi i-am spus s-o expedieze pe bonă cu tot cu bebe la mine
acasă, să petrecem şi noi câteva momente de calitate. Nu de alta, dar prietenele
începuseră să se uite strâmb la mine când le spuneam de când n-o mai văzusem pe
fată...
Când am ajuns acasă, stupoare:
efectiv nu-mi recunoşteam copilul! O feţişoară luminoasă, fără cearcăne, fără
paloarea aia nesănătoasă, cu un zâmbet ştrengăresc pe buze şi o mirare
inteligentă în ochişori. O dulceaţă frumoasă foc, asta era fata mea!
Identificam asemănări frapante cu pozele pe care mi le făcuse tata în fragedă
pruncie şi m-am luminat toată: deci semăna cu mine! Mânca-o-ar mama de frumuseţe
mică, tu eşti puiul meu?
Ţin minte că de emoţie mi
s-a tăiat răsuflarea. În secunda următoare am pus-o-n landou şi am scos-o la
plimbare prin cartier, că n-am rezistat. Ploua, dar ce conta: aveam şi eu ceva
de arătat lumii. Nici nu i-am ridicat copertina, ca de obicei, căci voiam să
vadă toţi ce pui frumos am. S-a îmbolnăvit, sărăcuţa, dar nu te mai uiţi la o
răceală. La copii sunt oricum fără număr... Tare mândră eram: în sfârşit îmi scoteam
fetiţa în lume cu fruntea sus - şi eu, şi ea -, n-o mai ţineam îngropată
printre cârpe ca să n-o vadă nimeni. Nu vă spun că de atunci am început să-i
fac şi poze. Una aleasă cu grijă o port tot timpul în geantă. Am o copie
înrămată şi pe birou, cine intră la mine pe ea o vede mai întâi...