daniel.mafteiu.2: 5.4. ameninţările mediului extern

Când arunc o privire retrospectivă asupra lucrurilor bune pe care le-am făcut pentru copil în acea perioadă, nu pot să evit amintirile neplăcute. Pentru că, vă asigur, sunt şi din acestea.
De exemplu paşii pe care micuţa îi făcea înapoi. Odată ştiu că-mi raportaseră profesorii că mai e un pic şi fetiţa mea va învăţa să formuleze propoziţii coerente în engleză. M-am pregătit pentru acest eveniment cât se poate de bine: am organizat la multinaţională o petrecere pentru copiii angajaţilor, nu mai ştiu ce pretext am găsit, la care copila mea urma să demonstreze cât era de genială. Vorba aia: la ce bun să poţi dacă nu şi arăţi? Nu vă spun cât de bine gândisem totul, cum aranjasem spectacolul până la ultimul detaliu. Ca un făcut, la party am mers singură. Fata mea ajunsese în spital cu două zile înainte şi a stat acolo o săptămână. Nu ştiu ce-i dăduse să mănânce proasta de bonă, că a dat într-o inflamaţie a apendicelui şi-a trebuit s-o opereze de urgenţă. Am mers la party doar ca să mă umplu de spume că îşi arată talentele copiii altora...

Sau altădată, la vreun an după această întâmplare, când urma să mergem la un concurs de pictură la Paris, a scos-o proasta de bonă dezbrăcată pe terasă şi-a făcut fata mea o bronşită astmatiformă rebelă. Ne-am prezentat oricum la competiţie, că doar nu murea dacă tuşea şi ea un pic în timp ce desena, dar ne-au interzis organizatorii să intrăm în sală. Cică era împotriva regulamentului, s-ar fi îmbolnăvit toţi copiii. Le-am arătat nişte desene de-ale ei, ca să vadă ce talent vor să ţină în carantină, dar ei nu şi nu. Tâmpiţi, ce să zic! Nu ştiu unde-o să ajungă lumea dacă ne tratăm valorile în halul ăsta...

Apropo de concursul ăsta, o şi meditasem la greu cu un arhitect foarte tare. Avea ăsta o mână, aur, nu alta! Şi la tehnic, şi la artistic. Să-l vedeţi cum picta: parcă intra în transă şi vorbea puţin, mai ales cu mâinile. Din păcate, cam la fel făcea şi dragoste, căci stătea destul de prost la capacitatea de reproducere... În sfârşit, era talentat rău de tot, dar cel mai mult mi-a plăcut la el că ştiuse să-şi decoreze vila.

Nici vorbă, totul era făcut cu stil, că doar era de meserie. Dar, în plus faţă de alţii, el fusese atent inclusiv la perspectiva feminină asupra unei încăperi. Credeţi-mă, eu am văzut multe tavane la viaţa mea, dar ăsta chiar şi le decorase cool. Şi, scuză-mă, una e când ai în faţa ochilor o lustră banală pe un plafon neted şi uni, alta e când vezi o stucatură, un peisaj 3D din scafe, o vopsea decorativă în relief, un joc de lumini din spoturi ori mai ştiu eu ce artificiu d-ăsta artistic. În casa aia, cum să vă spun, era efectiv o plăcere să stai pe spate, indiferent de partener.

Ştiţi că lumea-i plină de masculi cu o dotare incompatibilă cu plăcerea, ca să mă exprim elegant. D-ăia de te lasă total nedumerită, ca după un cutremur despre care auzi la radiouldin mașină. Când termină, mai că-ţi vine să-i întrebi: tu ai simţit ceva? Şi cu unul ca ăsta, pe bune, ce să faci? Nu poţi să-nchizi ochii, că adormi. Să citeşti nu merge. Am încercat eu odată - acum mulţi ani, eram în sesiune - şi mi-am luat-o rău de tot de la animal. O soluţie ar fi să te uiţi la televizor, dar nu prea poţi schimba canalul, că se supără dobitocul. Culmea, tot el... Deci, până prestează te uiţi şi tu la pereţi.

Cam aşa era şi cu arhitectul ăsta: mă plictisea de moarte, dar măcar îmi oferea un stimul vizual, îmi ţinea mintea trează şi-n living, şi-n dormitor. Aşa tare mă captivau decoraţiunile, că uitam până şi să-mi privesc ceasul cu subînţeles, să-i transmit reproşul standard "asta-i tot ce poți?" din codul bunelor practici sexuale...

Deci, părerea mea: domnilor expiraţi, mai multă atenţie la decoraţiunile astea interioare, că-s importante. Eu am spus-o aici, transmiteţi-o şi voi mai departe şi să sperăm că vor înţelege cu toţii. Dă-o-n colo de treabă: nu ne mai omorâţi şi cu tavanele!

O altă dezamăgire cruntă ştiu c-am trăit când fata avea vreo doi ani şi jumătate. Pregăteam petrecerea de Crăciun a firmei. Toţi angajaţii îşi aduceau copiii şi fiecare încerca să se prezinte cât mai bine. O colegă îşi dăduse fata la balet, era mai măricică decât a mea, ca să-l impresioneze pe Moşul cu un dans de societate. Băieţelul de 5 ani al unei colege de la Administrativ urma să spună o poezie în germană. Alta se lăuda cu copilul medaliat la nu ştiu ce olimpiadă şcolară. Eu ce era să fac, să rămân mai prejos? Ce, eram fraieră?

Cu o lună înainte de serbare m-am dus la mama mea acasă şi am dat instrucţiuni precise profesorilor s-o înveţe pe fată câteva strofe din Luceafărul. 10-20, nu mai multe. Avusesem o subalternă care, până s-o dau afară, ne tot scotea ochii cu băiatul ei, care la şase ani ştia pe de rost toate cele o sută sau câte or fi de strofe. Vai, ce deştept e, ce-o să facă el când va creşte, numai asta se spunea prin firmă. Mă cam enervam când auzeam chestiile astea, dar acum venise rândul meu. La acea petrecere aveam să le arăt eu cine era deşteaptă! Profii, evident, au protestat: e prea mică, nu poate pronunţa cuvintele, memoria ei are nevoie de exerciţiu, numai prostii d-astea ca să-şi mascheze incompetenţa. Am decis, n-au avut ce face şi au trecut la treabă.

Sar peste detalii şi vă spun că, deşi reuşise s-o-nveţe binişor, atâta au timorat-o profesorii ăia, că la petrecere nu mai ştia nimic. S-a încurcat de la al doilea vers şi a-nceput să roadă microfonul plângând... Doamne, cât semăna cu taică-su: lucru slab, în clipele importante nu te puteai bizui pe ea...

Văd că v-am povestit multe pe planul spiritual, dar încă n-am amintit de efectele elevaţiei fizice a puiului. Să vă prezint întâi aspectele teoretice. Toată lumea ştie că energia unui corp solid este de două feluri, cinetică şi potenţială, direct proporţionale cu viteza, respectiv înălţimea la care e plasat. Copilul le posedă pe amândouă şi vreau să discutăm acum exact despre momentul în care le disipează. Am vorbit deja despre tranziţia de la târât la mers şi problemele aferente. Ei bine, ridicarea în două picioare îi dă curaj copilului şi, după ce merge câteva luni, începe să alerge. Asta-i problema: din secunda aia, cei mai mulţi uită cum se merge normal şi acest lucru se răsfrânge automat asupra integrităţii lor fizice.

A mea, după ce o perioadă şi-a tot prins degeţelele în uşă (de fapt, în toate uşile din toate casele pe unde a stat, n-a ratat niciuna), a reuşit cu chiu cu vai să meargă nesprijinită. Când să zic şi eu c-am scăpat de necazuri, fata mea a căpătat viteză. Dramatică schimbare! Nu vă spun: cădea zilnic de cel puţin cinci ori! Cu degeţelele avusesem noroc, că oasele copiilor de un anişor sunt destul de moi, nu se sparg. Şi le strivea prin uşi, o dureau două-trei săptămâni, hai, o lună, şi gata. Dar la căzături era horror! E drept, câteodată mai pica şi pe moale, dar de cele mai multe ori se lovea cumplit de obiecte dure. Pe scurt, după perioada oarecum liniştită a mânuţelor strivite, copila inaugurase epoca dură și foarte zgomotoasă a buzelor sparte, a limbii muşcate, a dinţişori ciobiţi sau dislocaţi, a juliturilor pe năsuc, bărbie, pomeţi, tâmple, coate şi genunchi etc. Când vedeam sânge, urlam toate: fata, mama, bona, eu. De-aia mă și feream în perioada aceea s-o aduc la mine: îmi venea rău văzând-o cum se chinuie.

Ştiu, vă poate speria această realitate. Eu, şi v-o spun cu toată sinceritatea, eram realmente înnebunită văzând cum mi se autodistruge bucată cu bucată. Trimiteam salvarea de câte ori mă suna bona să-mi spună că s-a întâmplat ceva rău. În timp m-am obişnuit, mai ales că mă liniştiseră şi medicii: copiii fac mereu din acestea. Aşadar, nu putem sări peste această perioadă, n-avem cum să-i ferim de necazuri, dar măcar putem să le oferim ceea ce este mai bun pe piaţă pentru oblojirea rănilor şi afişarea lor demnă, elegantă chiar.

O a doua componentă a problemei medicale, la fel de gravă ca prima, provine de la obiectele pe care cei mici ajung să le manevreze. Merg, se caţără şi raza lor de acţiune tinde s-o egaleze pe cea a unui adult. Te trezeşti că nu mai ai unde să ascunzi de ei obiectele speciale sau periculoase din casă. (Am prins-o eu odată jucându-se cu unul dintre vibratoare; puşlamaua mică, cotrobăise prin noptiera mea...) Iarăşi te sperii, iarăşi te resemnezi. Tot la sfatul medicilor, care spun că una dintre formele de manifestare a inteligenţei e să exploreze mediul. În fond, au dreptate: copiii trebuie să-nveţe odată şi-odată să manevreze cuţite, foarfece, ferăstraie, ca să le pomenesc doar p-alea uzuale. După doar cinci tăieturi - una destul de adâncă, de-a trebuit să-i pună trei copci - fata mea a devenit maestră în mânuirea acestor ustensile.

Fac aici o paranteză, ca să-nţelegeţi. Copila a intrat în contact cu porcăriile astea din cauza mamei mele. Se iubea pe atunci cu un lăcătuş, pe care evident că l-a adus acasă. Nu vă spun, cărase ăla după el toate fierătaniile din lume, o adevărată colecţie de obiecte tăioase, înţepătoare, contondente. Aşa s-a rănit fata mea cu un flex... Nu ştiu cum pusese mâna pe el, şmecherica mică, dar mare noroc a avut că n-a rămas fără lăbuţa piciorului. Când au dus-o la doctor, unul specializat pe lume selectă, ăla habar n-avea ăla despre ce sculă-i vorba. A căutat pe net ca să-nţeleagă dinamica accidentării, să ştie cum să-i pună un tendon la loc şi să-i coase rana.

Nu cred că exagerez când spun că, până să mă obişnuiesc, am fost în alertă maximă cel puţin de câteva ori pe zi. Unele căzături & lovituri le mai păţisem şi ştiam cum să le abordez, dar cele mai multe erau în premieră. În orice caz, toate acele incidente au avut darul de a ne întări pe amândouă. Plus c-am intrat în contact cu specialităţi noi ale medicinei. Urgenţa, de exemplu. Am întâlnit nişte traumatologi chiar drăguţi. Un chirurg cu buze mari şi catifelate - congolez şcolit aici, i-am promis eu că-i rezolv un post la Paris - m-a "îngrijit" şi pe mine chiar din seara în care i-a pansat micuţei mânuţa, că se tăiase cu un cuter. Era băiatul un adevărat orgasm donor, dar asta-i altă poveste... Sau ortopedia. Super-simpatic a fost cel care a mi-a băgat-o pe copilă în ghips cu clavicula ruptă. (Tâmpiţii de profesori tocmai îi predaseră o lecţie de fizica pământului şi fata mea sărise de pe masă. Presupun că voia să măsoare acceleraţia gravitaţională...) Deci, am râs cu el non stop, spunea nişte bancuri mortale, toate cu medici. Despre dentişti nu vă mai spun. Mă şi mir că fata mea mai are dinţişori în gură, de atâtea ori i-a lovit. Incisivii de sus, cei de lapte, erau ferfeniţă înainte să-i schimbe. Cel mai rău ştiu că i-a plesnit la Mall, într-o încăierare cu fetiţa, de fapt mai bine spun cu bruta unei subalterne. Ne-ntâlniserăm întâmplător în faţa unui sex-shop. Amândouă împingeam cărucioare sport, eu intram, ea ieşea. Normal, am schimbat câteva vorbe. Copiii, ce să facă, şi-au apropiat cărucioarele şi au început să se studieze. Când a mea i-a luat celeilalte o păpuşă n-au fost probleme: făceau şi ele schimb de experienţă în jucării. Însă când fata aia s-a lăcomit şi a atins dezintegratorul laser al prinţesei mele, a fost buba. Dulceața mea i-a înfipt mâinile-n păr, cealaltă a zgâriat-o pe ochi şi, retardata dracului, i-a dat cu jucăria direct în zâmbet. Era şi mai mare, avea putere, nu glumă. Urlete, sânge, toată lumea agitată, vă-nchipuiţi ce-a fost acolo. A trebuit să le despărţim cu forţa, apoi m-am dus şi la firma de pază, să le dau şpagă ca să şteargă înregistrările camerelor de supraveghere, să n-ajungem dracului la televizor. Ne-am retras în cele din urmă la un bar, să cerem cuburi de gheaţă pentru buziţa spartă şi să bem o cafea ca să ne liniştim un pic. Nu vă spun, femeia era pământie la faţă când a văzut ce fiară creştea...

Deci, în vremea aia am ţinut-o tot într-o sperietură, dar acum, privind retrospectiv, vă pot spune că în tot răul a fost şi-un bine. Întâi că fata s-a călit, dar ne-am împrietenit la cataramă şi cu o familie de stomatologi venită de la Chişinău. În cabinetul lor, ea era specializată pe copii. Numai acolo i-am oblojit dinţişorii ciobiţi, dislocaţi, unii cariaţi: mai un pansament, mai o extracţie, câteodată îi dezinfecta şi buziţele, că şi p-alea le spărgea non stop. Când am cunoscut-o eu era gravidă în luna a şasea, aşa că am petrecut destul de mult timp împreună ca să-i explic ce-o aşteaptă după naştere. Ce naivă era, nu credea nimic din ce-i spuneam...

Cât despre bărbatul ei, merita toată atenţia din lume. Era un mascul care oscila între extreme: foarte inteligent, dar apropourile subtile nu le-nţelegea deloc, parcă era prost. A trebuit să-i spun pe faţă ce vreau de la el şi ce-i ofer. Cam bocciu, ca să nu zic urât, dar cu un corp superb. O prezenţă discretă când era absorbit în lucru, apoi cuceritor cu umorul său spontan. Spirit zen cu hainele pe el, încrâncenat ca românul când şi le scotea (măcar era aşa pentru o cauză bună). În sfârşit, el se ocupa de adulţi, aşa că l-am lăsat să mă lucreze. Şi împuşcam doi iepuri dintr-un foc, că din când în când îmi albea şi dinții...

Ca amănunt interesant, avea o infrastructură de doi bani. Evident, vorbesc de cabinet! El era, hmmm, yummy-yummy! Deci, după ce i-am rupt vechitura aia de masă cu instrumente, m-am înţepat într-o freză (noroc că era sterilă) şi m-am julit destul de rău la un genunchi, i-am luat eu un scaun ca lumea şi i l-am dat de ziua lui. Făcut pe comandă specială, cu specificaţii date de el şi îmbunătăţite de mine, era un fel de masă ginecologică adaptată la cabinetul stoma. O nebunie: cu lampa stinsă-n cabinet şi toate butoanele alea luminate ziceai că suntem într-o navetă spaţială, eu cu filmul rupt de atâta plăcere, el pe meserie. (O ştia al dracului de bine, îmi provoca descărcări sălbatice de adrenalină! Doar v-am spus că-s norocoasă. Am prietene care pentru senzaţii tari merg la rafting, sar cu paraşuta, fac scuba-diving printre rechini, safari, bunjee-jumping sau mai ştiu eu ce prostii. Mie mi-era de ajuns să mă duc la cabinetul stomatologic potrivit.) Cât stăteam pe scaun tot în focuri eram, căci nu pierdea vremea cu pauze d-alea penibile. Mă gândisem eu la toate şi cerusem la maşinărie inclusiv un ecograf transvaginal, s-avem cu ce să umplem timpii morţi. Iar omul avea mâini magice, obişnuite cu operaţiuni de fineţe...

Ştiu, a fost un capriciu cam scump, da-n ăia doi ani, cât l-am folosit, mi-am recuperat investiţia cu profit maxim. Şi, scuză-mă, aveam şi eu dreptul să stau comod când mă simt bine. Măcar atât!

Ce să mai adaug eu la capitolul cu ameninţări? Sunt multe de spus, dar nu vreau să ne blocăm aici şi nici nu e cazul să vă sperii. De dragul vostru am făcut un efort să mi le amintesc, dar acum vreau să şterg cu buretele acea perioadă sângeroasă din viaţa mea. Cred că v-am împărtăşit esenţa şi vă urez să fiţi tari, să treceţi cu fruntea sus peste asta.