5.3. coordonate globale ale strategiei educaţionale

            Ţin minte că la aniversarea unui an de viaţă am stat în ţară vreo două săptămâni şi am reuşit să petrec mai mult timp cu fata. A fost un vis, dar nu vă gândiţi că am pierdut vremea cu drăgălăşenii.
I-am analizat la modul cel mai serios progresele şi, o recunosc cu toată sinceritatea, nu mi-a plăcut ce-am văzut. Îi luasem trainer de mers, dar nu se ridicase în picioare înaintea altor copii. Profa de dicţie o plătisem degeaba: copilul spunea câteva vorbe, în rest îngâna ce-auzea pe la adulţi. Toate bonele cu engleză-franceză - şi cele angajate de mine, şi alea luate de mama - fuseseră inutile: îi vorbeam fetiţei în limbile astea două şi părea că nu-nţelege nimic. Audiobook-urile se dovedeau şi ele de prisos, indiferent că era vorba de literatură ori ştiinţă. Programul de învăţare în somn dăduse chix, iar parapsihologul neamţo-ucrainean nu-mi oferea nimic în afară de extaze sănătoase. Îmi lua banii şi inventa scuze: cică nu dormea fata cum trebuie, d-aia nu-nvăţa...

            Analiza asta m-a condus spre singura concluzie de bun simţ: totul fusese o mare prostie. Exagerasem, fabrica de background dăduse faliment. Greşisem fundamental încă de la început, iar programul educaţional precoce prin care încercasem să-i accelerez evoluţia se dovedise ineficient. Rezultat zero, pierdere de vreme, risipă de resurse, o eroare de la un capăt la celălalt! Nu-mi plăcea, dar asta era realitatea: dădusem un rateu cât mine de mare şi rămăsesem în urma altor copii.

            Sper că mă înţelegeţi acum dacă vă spun cât de mult le urăsc pe mamele care abordează educaţia de parcă ar fi pe poligonul de încercări. Cunosc destule cazuri de copii trataţi ca nişte cobai: mamele le-au inoculat ideile lor tâmpite, le-au impus ambiţiile lor prosteşti, i-au sufocat cu frustările lor din tinereţe şi au încearcat să-i transforme în ceea ce nu sunt şi nici nu vor reuşi să fie vreodată... Eu, după ce m-am gândit mai bine, am început să procedez ştiinţific şi cred că aşa ar trebui să facă toată lumea. Adică, scuză-mă, pe lume sunt destui experţi, ai bani să-i plăteşti, apelează în puii mei la competenţa lor, nu-ţi mai băga nasul unde nu te pricepi!

            Să revenim la eroarea mea. Adevărul fusese în permanenţă în faţa ochilor mei, dar n-avusesem timp să-l observ. Eram prea ocupată, iar proastele de bone, care erau acolo zi şi noapte şi vedeau totul, nu-mi spuseseră nimic. Echipa de traineri, deşi constituită din vârfuri, nu era administrată bine! Degeaba-i băgam în sedinţă cât de des puteam, ca să ştie că-s cu ochii pe ei. Profesoara de dicţie, pe care-o numisem coordonatoare după plecarea la o bursă a lectorului ieşean, nu era în stare să cuantifice progresele, făcea evaluări incorecte şi, în lipsa instrumentarului de analiză, pur şi simplu nu administra. Îi tot dădea cu scuzele, spunea că e imposibil să atingă obiectivele stabilite de mine cu un copil de aproape un an, dar asta era doar o vrăjeală de doi bani. Alţii cum reuşeau?

            Înainte de raportul lunar îi şi vedeam cum intră toţi în fibrilaţii. Şi ştim că asta e moartea eficienţei: panica se răspândeşte, omoară viziunea, orientarea spre oportunităţi, nu mai rămâne decât frica de eşec. În aceste condiţii vă daţi seama că şi şedinţele alea de analiză erau pierdere de vreme. Mă uitam la ei şi mă umfla râsul: bugetari nevinovaţi, la mine-n corporaţie n-ar fi rezistat nicio zi. Coordonatoarea, cel puţin, juca totul pe două cărţi: reeşalonări şi rescadenţări. Bani ştia să pretindă, dar pentru orice-i ceream avea replica "e prea devreme".

            Nu mai puteam continua aşa. Îmi venea să-mi dau palme, căci era elementar, văzusem greşeala asta pe multe burse: parc-am fi încercat să forţăm piaţa cu o tranzacţie suprasubscrisă fără să protejăm informativ acţiunea! Din fericire, aveam şi soluţia: o repliere strategică printr-o operaţiune REPO. Impulsionam titlurile colaterale fără să ne atingem de piaţa secundară. Ştiu, sună drastic, dar n-aveam încotro! Adică îmi era clar: fetiţa era deşteaptă foc, ar fi învăţat multe, dar trebuia s-o facem într-un mod prófi, să-i folosim inteligenţa la capacitate maximă. Mai ales că acum avea deja un an, era destul de mare. Deci, colectivul de experţi trebuia împrospătat şi urma să-şi reruteze eforturile, să-şi fundamenteze ca lumea motivaţia şi, nu în ultimul rând, să adopte o viziune clară de coaching. Iar eu trebuia să fac pasul înapoi, să nu mai bag. Doar aşa am fi avut şanse reale să recuperăm anul pierdut.

            N-am aşteptat prea mult până să-mi iau un consultant cu adevărat bun pentru educaţia copilului. Unul cu vederi largi, capabil să elaboreze o strategie, că fără aşa ceva nu faci nimic. De altfel, asta-i problema în ţara asta: se lucrează fără strategie. Am angajat un universitar de-al meu de la ASE şi după o lună mi-a dat omul răspunsul pe care-l aşteptam: nu idei generale, ci un plan de acţiune coerent, eşalonat concret pe etape, cu termene riguroase, organigramă clară, job-description în anexă pentru fiecare post în parte plus cerinţe minimale pentru aplicanţi. Ce mai, era o operă de artă în managementul copilului! Aşa se-ntâmplă când lucrezi cu profesionişti. Mi-a explicat omul cam care ar fi fost abordarea cea mai bună - o teorie de bun simţ, totul se lega de condiţionalităţile structurale - şi când am văzut că ştie ce vorbeşte i-am dat mână liberă.

            Primul pas a fost o evaluare riguroasă a fetei. Am apelat atunci şi la o prietenă de-a mea cu firmă de head-hunting şi ne-am pus pe treabă. De fapt, ea a făcut totul, că eu eram prinsă cu nişte întâlniri. Am pus-o în legătură cu bona, iar psihologii de la firma ei au supus-o pe prinţesă unor verificări super-specializate. I-au făcut teste de inteligenţă, memorie, coordonare, performanţă, i-au determinat coeficienţii alfa şi gamma de creativitate, abilităţile de comunicare, coeficientul de integrare tehnologică (aici a luat scor maxim; vă imaginaţi ce mândră am fost că-i luasem laptop încă din prima lună de viaţă, nu aruncasem banii pe geam, cum spunea bărbatul meu), la persuasiune a luat iarăşi un punctaj super, la fel la exprimarea autorităţii. Una peste alta, i-au alcătuit un profil psihologic complet şi mi-au arătat unde era OK şi unde mai aveau de modelat. Au decis planul de acţiune pe următorii doi ani cu un sistem de checking riguros şi mi l-au prezentat cu slide-uri animate în Power Point, retroproiector şi indicator laser. Se încheiase cu amatorismul în educaţia fetei! Gata cu pierderea de vreme, inauguram epoca profi!

            Acum, să nu vă închipuiţi că externalizarea procesului educaţional e floare la ureche. Adică, e simplu să-ţi doreşti să faci OM din copilul tău, e uşor să decizi cum. Dar ca să aplici coerent strategia asta e de muncă, nu glumă. Doar ştiţi ce prost stăm la resursa umană. Completarea schemei de personal, de exemplu, a fost realmente un coşmar, căci îmi doream să-i recrutez pe cei mai buni. Interviuri şi contrainterviuri, am apelat la toate cunoştinţele mele din ţară ca să-mi recomande oameni de încredere, am întrebat şi printre mămicile din grupul meu VIP şi, când nu s-a mai putut, am apelat la o firmă de recrutare cu filiale în marile capitale europene. Am vrut atunci să-mi iau şi concediu, dar nu m-a lăsat prietena mea, a zis că se ocupă ea, că doar era coordonatoare de doctorate în HR. Am supervizat caietul de sarcini pentru educaţia fetei, am semnez devizul (m-a cam speriat cifra aia, dar asta e, nu te mai uiţi la bani când e vorba de copilul tău) şi a rezultat un colectiv de şase experţi, oameni cu diplome la universităţi serioase şi background adevărat în educaţia copiilor. Le-am stabilit sediul tot la mama mea acasă (le-a amenajat ea o cancelarie într-o debara mai spațioasă) şi i-am dat drumul la treabă.

            Nu vă pot ascunde că povestea asta e o experienţă benefică, dar şi traumatizantă. Pe măsură ce înaintam, mă bucuram tot mai mult că fata mea intră în sfârşit pe mâini bune, dar mă şi cuprindea o amărăciune adâncă: pierdeam controlul. Ajunsesem beneficiarul din umbră al programului, neimplicată direct. Echipa mergea înainte şi eu rămâneam în spate. Zâmbetele fetei urmau să aibă ca ţintă alţi oameni, admiraţia ei avea să fie îndreptată spre necunoscuţi, momentele magice avea să le-mpartă cu străinii, victoriile, înfrângerile, mirările şi marile descoperiri urma să le trăiască alături de alţii, nu de mămica ei. Dar cred că v-am mai spus: asta-i viaţa de părinte, plină de sacrificii şi renunţări. Pentru pui muncim, pentru pui trăim. Dacă nu merită să suferim pentru binele lor, atunci chiar că nu mai merită nimic pe lumea asta.

            Ştiu că m-am implicat un pic mai tare doar atunci când am avut de stabilit programul de limbi străine. Am optat pentru engleză, franceză şi italiană (de mică am adorat această limbă, dar n-am avut niciodată timp ori nevoie s-o învăţ şi voiam ca măcar copila mea s-o vorbească). Iniţial pusesem pe listă şi germana, angajaseră chiar o nemţoaică cu atestat pentru asta, dar au renunţat: cum deschidea aia gura, cum începea fetiţa să urle şi să bată din piciorușe. Mi-a zis expertul în comunicare că ar fi vorba de-o incompatibilitate severă cu sonorităţile saxone nordice, chestie care s-ar ameliora odată cu vârsta. Pentru binele ei de viitoare adultă sper să fie aşa, căci vreau să fie pregătită de relaţii cu toate marile culturi ale lumii.

            Am spus că am pierdut controlul asupra programului de educaţie, dar asta nu înseamnă că nu-l monitorizam îndeaproape. N-aveam expertiză în domeniu, nu urmasem cursuri de pedagogie, dar rămâneam expertă în management şi, mai mult de atât, eram mamă. Cum să nu fiu atentă la evoluţia fetei, cum să nu fiu focusată pe rezultate? De aia şi schimbasem totul, ca să pot controla mai bine procesul. Îmbinasem beneficiile unei structuri de tip holding cu auditul facil, specific unui IMM, ca să-mi consolidez investiţia. Deci, vă-nchipuiţi că nu-i scăpam din ochi... Mă cam enervau ei că birocratizaseră activitatea în mod excesiv, de ajunseserăm să comunicăm doar prin memo-uri şi rapoarte, dar nu le puteam reproşa nimic: chiar erau eficienţi.

            Am şi aici o amintire dragă. Şeful colectivului, nici nu mai ţin minte ce specializare avea, că i-am tot schimbat, mi-a trimis odată un raport cu privire la înscrierea fetei într-un program european de concursuri pentru copii de vârsta ei. Rezoluţia mea a fost pozitivă, chiar mi-a crescut inima de bucurie că urma să devină competitivă în plan internaţional, adică mai mult decât copiii prietenelor mele. Chiar în acea seară când am ajuns acasă am eliberat un întreg perete din living, să am unde să-i agăţ diplomele.

            Să nu vă gândiţi că asta-i tot ce făceam pentru fată. Niciun manager întreg la minte nu-şi pune toate ouăle într-un singur coş. Vorba aia, am studiat din scoarţă-n scoarţă lucrările lui Paul Krugman, care, credeţi-mă, n-a luat degeaba Nobelul pentru economie. În paralel cu programul educativ şi oarecum pe ascuns - căci s-ar fi supărat profii dac-ar fi aflat că-i ajut pe la spate -, am demarat eu însămi un program de modelare a personalităţii. Adică, s-o ţină ei bine pe curricula profesională, că de soul-building urma să mă ocup eu, ca mamă. La sfatul unui specialist - un cercetător gradul II, doctorand în psihologie - i-am organizat după ore audiţii de piese selecţionate cu discernământ, pe care le schimbam o dată la câteva luni. Avea fata CD-uri cu muzică clasică, să-i asigur elevaţia în plan cognitiv, dar ca să nu aibă carenţe în planul instinctual i-am oferit şi selecţii de manele. Vorba aia, ce manager e ăla fără instincte? Numai pentru planul afectiv i-am dat bonei mână liberă. Cea din vremea aia cânta destul de melodios.

Apropo de muzică clasică: la sugestia CEO, care spusese că-mi va prinde bine în carieră, am renunţat şi eu la hip-hop şi manelele mele de suflet şi-am început să ascult în maşină doar plictiseli d-astea antice. Mi-a trimis el odată un memo cu bucăţile esenţiale, le-am comandat pe net şi ascult CD-urile alea tot timpul, n-am încotro...

Ştiu, sună rău, dar nu vă spun cât m-am felicitat pentru asta. Cel puţin cu piesele lui Mozart - un fel de Copilu' Minune al timpului său - chiar am spart piaţa. Vă jur, când îmi urla orchestra în boxele maşinii atrăgeam atenţia mai tare decât cu toate manelele la un loc. E de superfiţă şi, chiar dacă n-o să mă credeţi, mi-a oferit oportunităţi nelimitate să-mi aleg parteneri. Noaptea era de ajuns să dau başii la maximum ca să acopere muzica celorlalţi opriţi la semafor şi jeepul meu era asaltat de priviri întrebătoare. Când dădeam jos geamul fumuriu şi începeau să-mi strălucească buclele în lumina caldă a farurilor, privirile deveneau curioase. Iar când îmi dădeam jos şi ochelarii de soare, îi înnebuneam pe toţi... Acuma, nu ştiu ce are Mozart ăsta, da-i ca un superglue la masculi!

            Apropo, cu băiatul ăla, doctorandul în psihologie, am păstrat relaţia. E o piticanie, urât ca dracu' şi cam frigid, genul de bărbat ierbivor, dar are o reţea vastă de prieteni descurcăreţi şi o agendă incredibilă de adrese de mail. Am aranjat cu el s-o bag pe fată şi la MENSA, mai ales după ce a observat că are o agerime neobişnuită. Deocamdată nu ia destule puncte, dar o trainuim la greu şi omul mi-a promis că-mi face rost din timp de următorul test de examinare. Şi-l cred, ăsta chiar se ţine de cuvânt. Anul trecut a reuşit să-mi premieze un desen al fetei la un concurs de pictură under 8. Și asta fără să-i cer eu. Just like that, din proprie inițiativă, în virtutea relațiilor bune cu mine.