despre

5.5. control, evaluare, recompensă


            Ajunse la acest punct al povestirii parcă încep să mă simt şi eu mai bine. Amintirile nu mă mai apasă atât de rău. Retrăiesc peste timp efectul de liniştire pe care mi l-au conferit la acea vreme succesele.
Şi nimic nu poate fi mai reconfortant pentru o mamă responsabilă decât acest sentiment: a făcut tot ce era omeneşte cu putinţă pentru copilul său.
            Aşadar, reuşisem să o pun pe picioare, să-i elaborez un plan de viaţă sănătos, să-i ofer un mediu care să-i stimuleze accesul la o carieră de succes. Aveam om pentru îngrijirea de zi cu zi, plăteam un colectiv de medici ca să intervină în caz de necesitate şi reuşisem să alcătuiesc un team educaţional de top, căruia îi delegasem competenţele în domeniu. Am făcut toate acestea, am văzut că e bine şi m-am simţit ca un căpitan de vapor care a scos nava din furtună şi se poate retrage în cabină. Ce-mi puteam dori mai mult? Scăpasem de toate amănuntele banale, plictisitoare, obositoare, care-mi monopolizaseră până atunci atenţia şi-mi vlăguiseră puterile. Eram în sfârşit liberă să-mi exprim dragostea pentru copil aşa cum ştiam eu mai bine. E limpede ce a urmat: m-am focusat pe shopping-ul de recompensare a micii mele campioane. Dar şi pentru mine, că şi eu meritam, şi zău că mă cam neglijasem în ultima vreme.

            Magazinele din Mall plângeau de dorul meu, buticurile şic din Centru mă aşteptau nerăbdătoare, distribuitorii mei favoriţi de produse ori servicii de lux mă bombardau cu e-mailuri şi telefoane ca să-mi spună ce noi minunăţii aduseseră, cardul Gold fremăta în geantă, vă închipuiţi ce descătuşare de forţe au ieşirile mele în oraş din acea perioadă. Am fost primită cu zâmbete peste tot, am reintrat în pielea mea de professional shopper, am revenit în piaţă cu forţe proaspete şi fără apăsări legate de copil ori restricţii absurde impuse de bărbat. E drept, la asta a contribuit şi o deplasare a nebunului la Curtea Europeana cu un dosar dificil. Habar n-aveam ce era, dar ştiu că mi-a oferit vreo trei luni de libertate absolută. Venea acasă doar în week-end şi nici atunci nu mă bătea la cap prea mult. Ieşea cu prietenii, îşi cultiva relaţiile necesare în cauză, deci ne lăsa în pace. Fata cu ale ei, eu cu ale mele.

            Ar fi imposibil să vă povestesc cu lux de amănunte tot ce am făcut atunci. Mai bine mă axez pe liniile de forţă ale acţiunilor mele, ca să vă daţi seama unde m-am concentrat. Problema era că micuţa avea în permanenţă nevoie de haine noi, căci creştea şi alea vechi îi rămâneau mici după doar câteva luni. Aşa că i-am făcut rapid o nouă garderobă princiară, cu numeroase piese de referinţă semnate de nume celebre în galeria designerilor trendy, toate asortate la lucruşoarele pe care mi le luam mie. Căci nu poţi scoate în lume o aristocrată în miniatură fără să te ridici şi tu, exemplarul adult, la acelaşi nivel. Nu vă spun, cu ocazia asta îmi descoperisem o nouă calitate, aceea de a aproxima mărimea hainelor din ochi. Nici nu mai aveam nevoie de ea ca să probeze ce-i cumpăram. De altfel, nici n-aş fi putut s-o iau cu mine la orele la care mergeam prin magazine. Era şi ea ocupată, îşi construia o carieră de succes. Şi, oricum, era destul de năzuroasă, se plictisea rapid: după două-trei ore de probat, când tocmai începeam să mă încălzesc şi eu, începea să-mi facă figuri! Se prefăcea că doarme în căruţ şi refuza să mai încerce hăinuţele. Mă enerva cumplit, încăpăţânată ca taică-su...
            Oricâte i-aş fi cumpărat, tot nu era destul la valoarea ei. Ştiam asta şi a fost regretul meu permanent. Trebuia mai mult, mai ales că-n vremea aia începusem s-o scot destul de des în lume. Vorba aia, se făcuse mare, mai evadam şi noi ca fetele: într-un bar, la o inaugurare de club, la vreo prezentare de fashion, mondenităţi d-astea high-life. Invitaţii primeam gârlă, mai ales că mă implicam tot mai des în acţiuni d-alea mai umanitare, la modă.

Ţin minte că am dus-o odată la Ateneu. O ambasadă europeană oferise un concert, aduseseră ăia acolo tot corpul diplomatic, plus invitaţi de la multinaţionalele lor şi câteva din State. Am îmbrăcat-o pe fată ca pe o prinţesă din poveşti şi ştiu că a făcut furori în sală. În loc să fie atenţi la ce zdrăngăneau ăia pe scenă, toţi erau cu ochii pe ea. Pe noi, de fapt, căci şi eu eram bine... Doamne, ce tablou superb le prezentam cu puiul în braţe (vă daţi seama că n-am mai cărat şi bona după mine, am pus-o să mă aştepte în parcare). Tare mândră am fost! Închipuiţi-vă că până şi dirijorul o remarcase, şi ăla stă de obicei cu spatele la sală. Tot timpul trăgea cu coada ochiului la noi, deşi fetiţa nu prea era în dispoziţie bună. După ce că făcuse caca pe ea, a mai şi plâns cam jumătate de spectacol. În rest a sforăit, că avea năsucul cam înfundat, comoara mea...

            Evident că m-am concentrat şi pe jucării, dar aici mă cam contram cu profesorii fetei. Nişte dobitoci! Îmi reproşau că ei se zbat să o maturizeze şi eu, culmea, cică o dădeam înapoi cu jucăriile! Mă şi enervau! Băi, nene, oi fi tu expertu' lu' peşte, dar ia spune, în ce calitate-mi vorbeşti tu mie? Ești mamă? Eu sunt, mă pricep, nu mai veni la mine cu aroganţe d-astea!... Până la urmă am ajuns la un compromis. Ţin minte că-i păcăleam foarte uşor. De exemplu într-o dimineaţă i-am trimis prin curier rapid o trusă de geometrie pentru preşcolari, pe care profesorii mi-o solicitaseră de vreo două săptămâni. Au primit-o cu aplauze şi au pus deoparte doar compasul, cică ar fi fost periculos să-l dea pe mâna unei fetiţe de doi ani şi jumătate. (Aiurea, habar n-aveau ăia că fata mea manevrase deja obiecte de o mie de ori mai periculoase. În sfârşit, am lăsat-o ca ei...) Iar seara, surprise, i-am trimis şi cadoul meu de suflet: o păpuşă Barbie care semăna leit cu ea. Aşa trebuia să-şi imagineze viitorul, spre asta trebuia să tindă. Ce ştiau plicticoşii ăia ce-nseamnă să creşti un copil? Ca să nu-mi aud vorbe, i-am zis fetei să nu le spună că-i de la mine şi a-nţeles. (Era obişnuită deja cu asta. De pe la doi ani am observat că ascundea şi de taică-su tot ce primea de la mine. Deşteapta lu' mama, ştia că dacă le găseşte căpcăunul iese scandal. De mică a-nvăţat ştiinţa vieţii...)

            Multe lucruşoare frumoase i-am luat atunci copilei mele, dar cred că cel mai potrivit a fost pet-ul. Ştiam de pe net că poţi stimula dezvoltarea copiilor dacă le oferi un animal şi-i laşi să aibă grijă de el. Chestia asta îi responsabilizează enorm, le dezvoltă aptitudinile de manager. Aşa că de ziua ei - împlinea doi ani şi zece luni - i-am luat unul. Nu ştiu ce veţi face voi în situaţia asta, că nu-i o regulă, puteţi să le daţi orice. Am prietene care au cumpărat papagali vorbitori, altele au luat porcuşori de Guineea, puteţi opta pentru pisici, ţestoase etc. La mine a fost simplu: i-am luat un Yorkshire terrier toy. Întâi că era super-trendy, cadou de cadou; în al doilea rând, soţul meu nu suporta câinii. Era alergic. Ce altceva să fi ales pentru copil?

Pinkie a avut o viaţă foarte scurtă în casa noastră, dar să ştiţi că fata mea a fost tare fericită alături de el. Când se întâlneau în week-end se jucau, îl mângâia, îl pupa pe botic, îi făcea culcuş la ea în pat, îl lăsa să-i roadă laptopul pe la colţuri, ce mai, se distrau de minune. Spunea şi bona că o nimerisem bine cu acel cadou... Din păcate a murit de sete. Ce să-i faci, n-a avut noroc. Era şi cam slăbuţ când îl cumpărasem, dar cu pedigree remarcabil.
Până la urmă, a fost o chestiune de ghinion. L-a încuiat fata mea la noi acasă, unde a stat singur vreo două săptămâni. Eu eram plecată din ţară, bărbatul meu la fel, mama mea credea că de Pinkie are grijă menajera mea, dar ăsteia tocmai îi dădusem eu liber crezând că potaia e cu fetele.
Una peste alta, a fost 12 zile home alone. S-a zbătut, a distrus ce-a apucat între colţi şi în cele din urmă s-a uscat. În seara când am revenit în ţară şi-am ajuns cu fata acasă l-am găsit mumificat pe podea, cu limba scoasă, lângă patul făcut franjuri.
Prinţesa mea a plâns mult, mai ales când i-am spus eu unde greşise, dar să ştiţi că a fost o experienţă utilă. Era primul ei contact cu ideea de nefiinţă şi i-a prins chiar bine. Pâna şi acum, când mai are un pic şi merge la şcoală, lăcrimează când vede un căţel, dar de păpuşile ei are grijă de parc-ar fi vii. Toate-s mucegăite, că le dă apă zilnic, deşi menajera o tot ceartă pe bucătăreasă că-i permite bonei să o lase pe fată să sticla cu apă plată din frigider şi s-o toarne în lada cu jucării.

Deci, povestea cu responsabilizarea celor mici cu ajutorul unui pet nu-i chiar vorbă goală...