daniel.mafteiu.2: 6.3. managementul achiziţiilor

Am ajuns cu povestea la educaţia fetei, dar îmi dau seama că am sărit peste ceva foarte important. Doar nu credeaţi că am trimis-o la grădi fără s-o pregătesc temeinic. Urma să iasă în lume
zi de zi, să dea ochii cu colegele, să se compare cu ele până la ultimul detaliu, aşa că atunci chiar că am făcut shopping serios. M-am focusat pe garderobă şi accesorii, că aici trebuia să-mi concentrez investiţiile: doar n-aş fi lăsat-o pe prinţesă, o adevărată domnişoară acum, să fie eclipsată de altele. Primul pas: am evaluat situaţia din dosarele părinţilor. N-avea niciunul venituri declarate care să te dea pe spate, dar astea erau oricum orientative. Am mers aşadar pe ipoteza cea mai pesimistă: toţi sunt cu banu' gros, deci i-am luat fetei numai lucruşoare foarte scumpe, chiar extrem de scumpe, ca să fiu eu sigură că-i bine. Şi n-am greşit!

Când vă gândiţi la grădiniţă, vă imaginaţi probabil nişte copii îmbrăcaţi nu contează cum, care fac o gălăgie teribilă şi se joacă cu orice. Habar n-aveţi cât de departe sunteţi de adevăr! Să vă spun eu ce colecţie de fiţe am descoperit la grădi la fata mea... La bijuterii era mai sotto, aşa: doar aur de toate culorile, mai puţin d-ăla ieftinu', turcesc, un pic de platină plus cercei cu diamante la o fată de înalt funcţionar de stat. Trei-patru karate each, nu mai mult. La limuzine, situaţia era potrivit aşteptărilor mele: numai bucăţi grele, dar nu peste noi. La electronicele copiilor însă m-am speriat rău de tot: iPhone-uri, iPod-uri Touch cu tastatură bluetooth, palmtop-uri, laptopuri, smart-phone-uri, PSP HD-uri, GPS-uri pe ghiozdănele, era o nebunie curată acolo. În plus, fiecare copil avea pe el cel puţin 2 Giga de RAM, 10 pe hard şi două procesoare. Ziceai că eşti la CEBIT, nu alta... Iar bărbatul meu mă făcea pe mine nebună, că-i iau toate prostiile alea scumpe şi inutile! V-am mai zis, taţii habar n-au ce-i aia să crească un copil... Nu vă spun, un băieţel avea chiar şi-un aparat de bruiat semnalul GSM. Năzdrăvanul, îl şterpelise de la taică-său, unul de lucra în Servicii...

Ca să vedeţi coincidenţă cu tipul ăsta. După ce ne-am plăcut tare mult la o şedinţă cu părinţii (am stat pe scăunele alăturate), ne-am nimerit împreună la Paris - el cică era în misiune - şi ne-am cunoscut mai bine. Am jucat le petit mort pe porunci. Pentru nefrancofone aş încerca o traducere aproximativă: de-a orgasme-lea. Sigur îl ştiţi, dar sub alt nume. E un joc de alcov delicios, eu l-am învăţat în studenţie. E drept, pe atunci era un joc de societate, îl organizau băieţii la ei în cămin...

Să revin la tipul ăsta. Chiar dacă era inconstant, făceam lucruri funny împreună, mai ales că tot timpul termina primul şi pierdea. Nici ca imagine nu dădeai multe parale pe el: fizic comun, trăsături şterse, prezentare banală, cu nimic nu ieşea în evidenţă. Toată lumea-l confunda ori cu şeful de sală, ori cu Monsieur de la recepţie. Vă spun însă cu mâna pe inimă: puţini bărbaţi m-au "ucis" atât de temeinic. N-am crezut când am citit într-un ziar că ăstora din Servicii li se predau metode speciale de satisfăcut femeile by all means, dar acum ştiu că nu-i un basm. Am verificat informaţia de nenumărate ori, chiar dacă din aceeaşi sursă...

Să nu uit un alt aspect important al personalităţii sale plăcute: era un foarte bun ascultător şi chiar voia să mă cunoască, între noi n-a fost doar sex. Cerea cam multe time-out-uri - asta era problema lui -, dar nu ne plictiseam. A recunoscut că-mi citise şi el dosarul, dar voia să ştie mai multe, căci îl fascinam. Îmi cerea să-i spun totul: ce-am făcut, ce-am vorbit, cu cine şi de ce pentru că (şi aici îl citez, că prea o zicea frumos - eram sofisticată) trebuia să-mi exploreze toate dimensiunile personalităţii. Atât de tare îl subjugasem, că unele lucruri chiar şi le nota, să nu le uite. Şi despre CEO m-a întrebat, dar nu mă mir: ca om, aşa, şi el era destul de interesant...

Deci, atâtea i-am cumpărat fetei ca să iasă în lume cu fruntea sus, că a trebuit să-i mărim dressingul de la mama mea de acasă cu vreo patru metri pătraţi - am dărâmat şi un zid pentru asta - şi să-i schimb bona. Şi vă zic imediat de ce: tocmai începuse grădiniţa şi domnişorica nu se putea hotărî dimineaţa ce să-mbrace, aşa că-mi făcea tot timpul crize de isterie. Ce vreţi, cochetă ca mămica ei... Eu n-aveam timp să mă ocup personal, iar bona cea veche dădea dovadă de un prost gust fantastic. După o săptămână în care o scosese din casă împodobită ca o paparudă, de se făcuse fata mea de râs în faţa educatoarelor, am înlocuit-o cu o puştoaică şomeră, de-abia terminase arhitectura (n-am găsit una cu diplomă în design vestimentar). Asta avea înclinaţii artistice evidente, ştia să combine accesoriile aproape la fel de bine ca mine, aşa că m-am luat de-o grijă. A învăţat-o ea pe fată să manipuleze valorile de bază ale femininităţii: aspectul şi stilul. În plus, o mai consilia şi pe mama mea, care trăgea tare la tinerei şi era înnebunită să fie-n pas cu moda...

Pe lângă outfit-uri şi accesorii cool (ce să vă spun, fata mea a fost prima din grădiniţă care a purtat tanga de firmă; şi, tot aşa, am învăţat-o prima să meargă pe tocuri; medicii ziceau că nu e indicat la vârsta aia, dar v-am spus că ăştia vorbesc numai tâmpenii)... Deci, pe lângă astea, am început s-o familiarizez cu lumea minunată a cosmeticii. Avea deja acasă toate jucăriile cu tangenţe în plan cosmetic, gen ojă, rujuri, truse de farduri şi rimel, pudriere etc, dar acum am trecut la the real thing. Am dus-o odată de probă într-un beauty-salon pentru copii şi nu vă spun cât de tare i-a plăcut. A stat nemişcată pe scaun vreo trei ore şi, culmea!, a făcut-o de bunăvoie, n-a trebuit să ţip eu la ea. În scurt timp a devenit dependentă, exact ca mămica ei.

Vă imaginaţi că urmările s-au observat imediat. De exemplu, mă sunau alte mame - casnicele, că doar alea aveau timp să meargă la grădi şi să-i vadă pe copii - să mă întrebe ce-i dau să mănânce dimineaţa, că prea înflorea de la o zi la alta. Sau educatoarele, care ajunseseră să-i ceară fetei consultanţă în domeniu. Îmi creştea inima în piept când le auzeam, de-aia au şi intrat programările la salon în rutina noastră săptămânală.

De toate voia fata să încerce, de se mirau şi cosmeticienele cât de matur gândeşte. Făcea tratamente pentru bust ("o să-mi plindă bine când o să-mi cleasca ţiţi, ca la mami", aşa zicea dulceaţa mea), acumulări adipoase pe coapse (era slabă ca un ţâr, venea la asta mai mult ca să-mi ţină mie de urât), anti-aging la ochi (iarăşi lua exemplul meu), epilări (ca să se obişnuiască pielea cu barbaria asta, că mă tot auzea pe mine cât le blestemam), anti-rid, de toate. Şi nici nu trebuia s-o oblig, cum credea bărbatul meu. Venea de drag, chiar lăsa botic dacă se-ntâmpla s-o uit acasă. Cel puţin la hair-stylist mă ruga tot timpul să mergem, că-i pusese ăla nişte extensii delicioase. Pentru că se păruia frecvent cu colegii, avea nevoie de service mai tot timpul. O singură dată ţin minte că am dus-o cu forţa: luase păduchi de la grădi şi n-am vrut eu la doctor, a tratat-o frizerul. Ce-am mai râs atunci: s-a golit salonul când am intrat noi, piţipoancele alea credeau că păduchii sar...

Nu mai insist pe electronice. Vă daţi seama că, oricât de dotaţi ar fi fost ceilalţi, fetiţa le avea deja pe toate de ultimă generaţie. Problema era că nu le putea duce să le arate decât pe rând, că nu-i încăpeau în ghiozdănel. Ţin minte însă că i-am luat special pentru grădi doar o bijuterie de laptop de damă. O noutate la vremea aia, tocmai câştigase un premiu de fashion PC. Cred că-l ştiţi, poate chiar l-aţi avut, că era targetat clar pe femeile ca noi. (E ăla care închis pare o geantă fancy, dar e de fapt un super-calculator.) Foarte mândră am fost de achiziţia asta. Am adus-o odată pe fată la mine la birou cu noua ei jucărie şi l-a dat pe spate până şi pe şeful de la IT. Costa cât salariul lui pe două luni...

Acuma, să nu vă imaginaţi că pregătirea asta pentru grădi a mers ca unsă. Probleme apăreau de te miri unde. Mă gândesc în primul rând la drumurile noastre la cosmeticiană. Ca să evităm scandalul, când plecam de acasă îi spuneam bărbatului meu că mergem în parc. Iar fata, acum destul de mare ca să priceapă stratagema, mă susţinea fără să clipească. Înţelesese şi ea cine era duşmanul... Dobitocul, nici nu-şi dădea seama ce facem. Nu observa nimic, deşi când ne întoarceam "din parc" eram întotdeauna cu mult mai frumoase. Nu ştiu ce era în capul lui, că nu se întreba niciodată de ce...

Sau altă problemă, una de shopping, de data asta. Ştiţi cum e la noi, că nu găseşti întotdeauna ceea ce cauţi. Ei bine, copila mea n-a avut tricicletă. Nu i-am luat eu, d-aia! Toţi copiii din parc aveau, pe mulţi îi bătea ca să se dea şi ea un pic şi mă tot ruga să-i iau, dar pur şi simplu n-am găsit una demnă de noi. Toate erau banale, ieftine, comune, cum s-o las să iasă pe stradă cu aşa ceva? Ce să fac eu dacă nu produc ăştia triciclete de lux? Să accept pactul cu mediocritatea doar pentru că vrea fata? Nu, mămică, nu fac eu d-astea! Şi, oricum, cred că i-a prins şi ei bine să vadă de mică cum e cu greutăţile vieţii...

Aş putea încheia capitolul cu inima-mpăcată că v-am spus cam tot ce e important în pregătirea copilului pentru grădi. Păstrez însă o amintire foarte vie în memorie şi numai aici v-o pot împărtăşi. Plânsul din prima zi... Aici e un moment de un dramatism aparte. Gândiţi-vă la ce se-ntâmplă: copilul pleacă printre străini, se rupe pentru prima oară de familie, îşi construieşte o viaţă a lui, începe să aibă amintiri comune cu alţii... Mi se rupea sufletul, nu alta, am plâns şi eu vreo oră. Îmi dădeam seama că era un lucru bun să meargă între copii, să se impună în faţa lor, să le devină şefă, dar nu te pui cu dragostea de mamă... După ce-a plâns acasă, a plâns de două ori mai tare la grădi. Mi-a zis bona că nu voia să rămână acolo, că se prinsese cu mânuţele de gâtul ei, că ţipa după mine... În sfârşit, am aflat că-n ziua aia toţi colegii ei au făcut scene, n-a fost ea cea mai plângăcioasă. Iar după vreo lună a început să ne fie greu - de fapt bonei, că ea o ducea, ea o aducea -, să-i fie greu s-o ia acasă, aşa mult îi plăcea acolo. Sociabilă ca mămica, dulceaţa mea...