daniel.mafteiu.2: 4.2. alternative strategice în politica de copil

Aşadar, viaţa tinerei mămici se schimbă radical când puiul ajunge în preajma vârstei de 6 luni,
capătă în sfârşit o faţă umană şi rezistă cu succes la cele mai severe critici. Din acel moment ţin minte că eu am decis să suspend toate cursurile pe care le urma floricica mea, iar bona angajată de mama a primit misiunea să mă-nsoţească peste tot cu fata. Unde mă duceam, hop şi ele! La serviciu chiar i-am pus să-mi aranjeze un birouţ decent pentru ele, unde să se retragă ca s-o schimbe, s-o cureţe ori s-o aranjeze puţin. Mai greu era pe la sediile altora: oricât de influentă aş fi fost, nu-i puteam obliga pe toţi partenerii mei de afaceri să-mi ofere facilităţi "mama şi copilul". Deci, improvizam, ne descurcam cu resursele de la faţa locului.

Mă apucă şi râsul când îmi amintesc... Nu vă spun cât de tare a fost faza cu hârtia de fax! Proasta de bonă uitase acasă şerveţelele umede. Eram toate trei la bancă, negociam o linie de credit de vreo 300 de milioane de euro, iar puiul făcuse caca moale. Le lăsasem în anticamera unuia dintre executivi şi secretara lui se-ngălbenise de la miros. Ce să-ţi spun, că parcă ea când mergea la veceu producea Bvlgari... A dat bona să schimbe copilul - o vedeam prin uşa de sticlă -, dar n-avea cu ce s-o şteargă la funduleţ. Sub ochii îngroziţi ai secretarei, o fâşneaţă de 20 şi ceva de ani, a pus copila pe birou, a desfăşat-o, a scos pampersul şi i l-a dat să-l arunce. Evident că nu l-a rulat. O făcea cu intenţie, o pedepsea pe fandosita aia exact cum aş fi făcut-o eu. (Pentru asta i-am dat şi o primă, că merita.) Imaginaţi-vă o piţipoancă sclifosită, cu nasul pe sus şi paralizată de situaţie: cu un bebe agitat şi mirositor pe birou, cu scutecul murdar în mâini, ţinut ca o bombă între unghiuţe lungi şi lăcuite la 8 euro bucata, gata să dea ochii peste cap din cauza mareei maroniu-gălbuie care i se prelingea fix pe memory-stick-ul auriu.

Între noi fie vorba, nu ştiu, zău, ce mâncase micuţa. Chiar am vorbit cu bona să-i schimbe meniul. Dar acea diaree era exact ce-i trebuia secretarei să-i mai taie din fiţe, s-o înveţe cu greutăţile vieţii... Mi-am cerut scuze pentru ce se-ntâmplase, dar directorul, care urmărea amuzat spectacolul, a fost de aceeaşi părere cu mine: las', că-i prinde bine. Cică era amanta senior tax-manager-ului, pe care tocmai îl anunţase că-i gravidă...

A fost mai rău când bona a trebuit s-o şteargă pe micuţă la fund cu singura hârtie disponibilă în bancă, un sul smuls din fax. Neplăcută situaţie, a plâns fata mea ca la injecţie. Fir-ar ei ai dracului cu ecologia lor, scoseseră la pensie toate imprimantele din raţiuni de mediu, iar la toaletă puseseră uscătoare electrice. N-a găsit menajera în toată clădirea un A4 din hârtie normală sau un prosop de hârtie, acolo...

Să revenim la discuţie: pentru mine a urmat o perioadă foarte încărcată din punct de vedere social. Mă cuprinsese o febră a afişării puiului cum mai avusesem doar în perioada în care-mi rotunjisem bustul a doua oară. Mă trezeam că fac aceleaşi raţionamente, bazate pe un statement fără ezitare, "am cu ce"! Zilnic o scoteam pe fetiţă din casă la 7 şi jumătate dimineaţa, o duceam la birou, o plasam într-o poziţie cu vizibilitate maximă şi savuram momentele în care colegii sau partenerii de afaceri de pe la alte firme treceau pe lângă ea şi-o admirau. Toţi cei care apăreau pe coridor o vedeau în anticameră prin uşa larg deschisă. Intrau se jucau cu ea, mă felicitau, mă complimentau. Nu vă spun că unii încercau să se dea pricepuţi. O fraieră de la HR, de exemplu, care n-avea copii, dar făcea pe deşteapta cu toată lumea, mă sfătuise să n-o mai ţin acolo, că cică ar fi bătut-o aerul condiţionat exact în cap. Prostii: ştia ea mai bine ca mine cum se creşte un copil...

Recunosc, dintr-un punct de vedere a fost o perioadă mai dificilă. Pentru a face faţă etichetei, în fiecare zi trebuia să-i cumpăr altă ţinută. Doar nu era s-o duc la birou sau în vizită pe la partenerii de afaceri îmbrăcată cu aceleaşi hăinuţe! Dar se rezolva. Eram deja la curent cu magazinele potrivite şi în fiecare seară în drum spre casă intram să-i cumpăr cele necesare pentru a doua zi. Oricum, peste zi mă consultam telefonic cu patronii celor patru buticuri de lux unde intram mai des, aşa că ştiam exact unde şi ce să caut. Cu toţii mă înţeleseseră şi începuseră să-şi comande marfa după nevoile mele şi ale altor câteva mămici de top, pe care le aveau cliente. Astea erau din vechiul meu grup VIP, că ne mai consultam între noi, chiar dacă rărisem întâlnirile. De altfel, la sfatul uneia dintre ele adoptasem şi eu pentru micuţă stilul smart-casual, cel mai evoluat trend cu accente office pentru copii.

Dacă la hăinuţe mă descurcam cât de cât, mai greu a fost în acea perioadă să găsesc o assistant nanny. După o zi petrecută la mine la birou, cu vizite pe la bănci, alte multinaţionale, la avocat sau mai ştiu eu pe unde aveam treabă, seara, bona îmi cădea lată. Spunea că-i frântă, s-o las să doarmă puţin. Ştiam la ce efort o supun şi că nu multă lume rezistă la ritmul meu, aşa că trebuia să caut soluţii. Mai ales că şi eu eram obosită, cine să mai aibă grijă de fetiţă, care peste zi dormea destul de mult, iar seara era plină de energie? N-am reuşit singură aşa că am rugat-o pe mama să se ocupe. Ea mi-o găsise şi pe asta, avea mână bună la angajări. N-a făcut mofturi, mai ales că se bucura că-i luasem de pe cap şi fata, şi bona. Le mutasem la mine pe amândouă ca să ne putem organiza mai bine.

Ca să vedeţi cum se aranjează lucrurile de la sine: la vreo săptămână după ce am început s-o duc zilnic la birou comoara mea s-a îmbolnăvit rău. Ziceau medicii că a contactat un virus al dracului, un stafilococ auriu, pe care n-au reuşit să-l omoare cu niciun antibiotic. Bona cunoaşte detaliile, cert e că micuţa a fost imobilizată la pat, din cauza febrei mari a ajuns şi la spital, aşa că nu mi-a mai trebuit vice-bonă, m-am descurcat cu o singură femeie.

Medicii spuseseră că puiul luase virusul ori de o persoană cu care intrase in contact, ori de la vreun aparat de condiţionarea aerului cu filtru murdar şi că ar fi fost contraindicat s-o mai duc la serviciu, dar nu cred. Cum să-mi las eu puiul acasă, cum să n-o arăt lumii întregi? Păi de ce am mai făcut-o dacă nu mă pot lăuda cu ea, frumoasa lu' mama? Ce putea fi rău s-o obişnuieşti din fragedă pruncie cu mediul de afaceri unde se aranjează pieţe, se construiesc destine economice, se fabrică profitul? Ce putea fi rău în contactul permanent cu establishment-ul românesc, cu VIP-urile din anturajul meu? Erau eminenţele cenuşii ale economiei şi sistemului bancar, iar micuţa avea un lipici fantastic la toţi: nimeni nu se putea abţine s-o mângâie, s-o ia în braţe. O sărutau, se repezeau să-i bage în guriţă tetina scăpată pe jos, îi dădeau să se joace cu ce aveau şi ei la îndemână, stilouri de aur sau bancnote de 100 de euro, d-astea. Cum să te lase inima s-o privezi pe micuță de acest succes fulminant?

Până la urmă tot a trebuit să schimb strategia, dar nu la sfatul medicilor. Alta era problema: a venit ziua de plată a trainerilor şi mi-am dat seama că-şi primeau banii de pomană. Am realizat atunci că o privasem de programul ei intensiv de coaching doar pentru plăcerea mea egoistă şi m-am gândit să îndrept situaţia, oricât m-ar fi durut. Am decis să n-o mai aduc la birou. S-o mut înapoi la mama, unde să-şi continue ascensiunea. M-am sacrificat din nou pentru binele ei şi cred că am procedat ca o mamă responsabilă. Până şi bărbatul meu a fost de acord cu asta. Oricum, l-am şi lăsat să creadă că el mă convinsese...

Încă de la început se opusese intenţiei mele de a o prezenta pe fetiţă la birou. Vorbea foarte urât despre colegii mei şi spunea că n-ar suporta să ştie că puiul nostru intră în contact cu toţi nespălaţii şi toate curvele... V-am spus, era cam mitocan. Ca să vedeţi hal de gândire bolnavă, îmi spunea la modul cel mai serios că n-are chef să o ia în braţe toate pupezele cu pretenţii care se-nvârt prin firmă, să o pupe după ce dracu' ştie ce făcuseră cu cinci minute înainte. Sau să-i atingă mâinile ori lucrurile toţi nespălaţii şi ea să bage mânuţele în gură şi să ia cine ştie ce boală... Era dus cu capul rău de tot, se gândea la nişte tâmpenii mai mari ca el, dar te pui cu ratatul?

Una peste alta, după numai câteva săptămâni de plimbări intensive, am renunţat la prezenţa micuţei în biroul meu. În dimineaţa aceea am plâns un pic, dar mi-a trecut repede, mai ales că găsisem varianta să nu ne despărţim chiar de tot: am înrămat nişte poze de-ale ei şi le-am împrăştiat în anticameră şi pe câteva holuri din sediu, ca să fie mereu alături de mine şi de oamenii cu care lucram. Iar pentru întâlnirile informale îmi imprimasem nişte tricouri cu feţişoara ei dulce. Credeţi-mă, făceam furori cu pozele alea. Colegii şi partenerii de afaceri care treceau pe coridor le vedeau şi intrau mereu să mă întrebe de ea, iar într-un week-end de lucru la Budapesta unul dintre avocaţii cu care aveam consultări chiar mi-a cerut voie s-o mângâie, aşa de tare îi plăcuse. Purtam un tricou roşu mulat, cu figura prinţesei imprimată şi pe faţă şi pe spate...

Ăsta era un croat mustăcios uşor trecut, la vreo 30 şi ceva de ani, deştept foc, însurat, cu doi copii şi, nu vă ascund, mare peste tot. În privinţa ofertei, ce să spun, jos pălăria! Ştim bine că bărbaţii sunt rezultatul femeilor care-au trecut prin patul lor. În cazul lui, tot respectul pentru femeile care-l modelaseră: atent, altruist, ziceai că-mi citeşte gândurile. Doar începutul a fost cam dureros...

Imprudenţa mea, recunosc. Ne treziserăm încleştaţi aiurea, aşa, ca nişte liceeni, fără o minimă pregătire. Ţin minte că după discuţii interminabile cu martori şi un dejun de lucru scump şi prost ne-am scurtcircuitat privirile la recepţie şi ne-am repezit în cameră ca apucaţii: doi adulţi, aceeaşi idee fixă. Recunosc, eram nerăbdătoare, mai ales că aflasem de la o prietenă ce valoare reprezintă acel tip pe piaţa amorului. Mi-l descrisese printr-un singur cuvânt, "fenomenal", şi ea chiar nu era genul care să arunce superlative aiurea, aşa că mă dusesem la acea întâlnire special pentru el. Ezitasem doar un pic înaintea plecării, căci fata mea era internată pentru nu ştiu ce pneumo-prostie şi CEO îmi spusese că mai bine stau acasă. Dar n-am rezistat tentaţiei.

Interesant, croatul ăla. Şi nici măcar nu era negru. E singurul bărbat alături de care am avut senzaţia că trupul mi-a rămas mic, mă strânge..... Nu intenţionez să vă dau amănunte, dar credeţi-mă că şi dacă-aş vrea tot nu v-aş putea spune mare lucru. Nu mai ţin minte nimic, cât am stat cu el am fost ca-n transă. Am rămas în minte - de fapt, nu în minte, în suflet - doar cu o senzaţie de voluptate infinită, m-am simţit şi eu pentru prima oară în viaţă în deplinătatea facultăţilor sexuale. Ca să vă faceţi o idee de complexul de trăiri provocate de omul ăsta, vă mărturisesc un singur lucru: la început îmi puneam efectiv mâinile pe ochi, parcă de teamă că presiunea interioară i-ar fi putut arunca afară... În orice caz, mintea mi-o golea instantaneu. Frământări de la birou, griji de acasă, suferinţa copilei, prostia bonei, nesimţirea bărbatului, tot ceea ce-nsemna viaţa mea tristă dispărea, totul era expulzat violent de la prima mişcare. Îmi pulsau tâmplele, scrâşneam dinţii şi mă zbăteam ca un fluture prins într-un piron.

Cu el mă simţeam de parcă aş fi fost supusă unei demolări controlate: bombă după bombă, masculul ăla mă detona în ritm lent şi fiecare explozie anula câte o bucăţică din mine, înlocuind-o cu cea mai pură esenţă de voluptate. Când termina, ştiu că mă pipăiam ca să văd dacă mai sunt întreagă. Oricum, eram ca o cârpă: mă storceai, curgea doar plăcere...

Iar m-a luat gura pe dinainte. Îmi propusesem să nu vă mai dau asemenea detalii şi vreau să mă ţin de cuvânt. Una peste alta, croaţii cu mustaţă sunt adorabili. Vă urez să daţi şi voi peste un asemenea specimen. Cât despre faza cu pozele, e genială. Încercaţi-o! Trebuie s-o recunosc, mie mi-a deschis orizontul relaţional într-un mod surprinzător. Tricoul ăla îl mai am şi acum, aşa scorojit cum e de atâta spălat.